vineri, 28 ianuarie 2011

Ce urmează?

I

După ce am fost mai mult decît dezinvolt (la scara mea, să recunosc...) întru scrise în ultima perioadă, de munte ori sociale - păi unul sau două incidente m-au trezit un pic.
Mai exact mi-au pus problema unei revizuiri a drumului. Parcă nu u mai merge chiar ca pînă acum...


Cum poate am mai spus, nu sînt adeptul Adevărului în sine.
Dar, rămas deocamdată copil probabil, nu înţeleg cum cineva face caz de el, iar dacă îi atragi atenţia - în numele pomenitului adevăr - că ceva nu e în regulă la respectivul - păi acel om, instanţa aceea se face cu plouă, ţipă ori încearcă să te ducă cu preşul.

Eee, realizez brusc acu că lucrurile par să fie altfel decît rezulta din ecuaţia mea aritmetică... Oi fi depăşit bazele vieţii tip Euclid, dacă ne e permis să preluăm această noţiune din geometrie. E ceva şi dincolo de el, deşi la primul gînd nu-ţi vine a crede.
Tip de situaţie repetat între Newton şi Einstein. Totul părea bătut în cuie după regulile celui dintîi, ba chiar sute de ani...


Deci ceva nu e în regulă, trebuie privit mai cu atenţie.
Aici este însă chichiţa!
Ştiam de la un psiholog francez, Jacques Salome că nu o dată furia este un sentiment-ecran, care ascunde altceva. Ba chiar mirosisem, acum luni de zile, ce poate fi în spatele unui aşa paravan. Dincolo de supărare personală însă pe cutare scrise zice-se incorecte de munte fu altceva, ceva nou. Este neputinţa de a te opri, datorită durerii, asupra acelor afirmaţii ale altuia fără iritare. Nu poţi sta în contact cu ele fără iritare.

Psihologii or cunoaşte mai bine situaţia, dar uite că abia acum încep să mijesc un ochi asupra adevărului de mult ştiut, de către Ei.
Mda, neputinţa de a sta mai mult în contact cu acele idei, fie şi aiurea, imorale etc...

E posibil să fie vorba de un refuz de a fi schimbat, acele vorbe, afirmaţii avînd se pare un potenţial de modificare a ţintei.
Eee, şi aici urmează altă foaie de varză, de speriat poate nu datorită noii cantităţi de durere pe care o aduce, cît prin oroarea provocată de intuiţia unui număr infinit al acestor straturi de noi lucruri dureroase.
Deci, probabil, nu există/va exista vreo hodină, vreo linişte, destindere pe lumea asta, ci o ţinem din o belea sîngerîndă în alta.

Nasol.
Mda...
Tot e bine că barim mirosirăm principiul...


Îmi fuge mintea aici la principiul L.
O latură este insuportabilul şi aiureala existenţei. A doua bucată a literei ţin de ale morţii, ale lui ce o fi Dincolo (dacă e, dar o pun totuşi la socoteală). Altă insuportabilă, cel puţin privind de aici.

Buuun.
(Sper că nu o spun precum tămplarul Scarlat al lui G. Călinescu: "Bun. Bun de tot". La el era semn de resemnare, care-l va duce la moarte prin inaniţie pe bina, pe schelă.)



II


O fiinţă foarte apropiată, probabil neapucînd să se defuleze altfel ori pentru că aşa e viaţa cuplului, se apucă să mă descurajeze legat de ultimele mele spuse pe net.
Nu e prea plăcut să vezi apropiatul punîndu-ţi beţe în roate!...
Măcar adică de ar pune util, să-ţi arate, propună vreun drum, să te incite la a căuta unul. Sînt însă pur şi simple faulturi, pe reguli psihice personale care la o adică au dreptul - precum orice sub Soare - să existe.

Cu nori cenuşii pe cerul optimismului apuc însă a privi un film despre grupul rock Doors. Nu pelicula din 1991, ci aceea cu personaje originale, chiar Morrison and co. Îi zice "When You're Strange", făcut la 2009.
Acuma, sper să păstrez proporţiile şi să nu mă dau şoricel tropăind alături de elefant. Dar şi pe nenea ăla îl luară de într-o ureche. Şi la Jim au sărit în sus, cînd el ţinut să lanseze "The End", cu faimoasele vorbe către părinţi.

Unde or fi oamenii pe care apropiaţii şi nu numai i-au îndemnat s-o lase mai moale, şi i-au ascultat. Rebelii pe ponderatori. Păi s-au reîntors între aceia, între oamenii la locul lor, ai epocii.
E o fază în film cu nişte tipi la o benzinărie, cu nişte ochelari ai epocii (îi are şi Matt Damon în "The Good Shepperd")...



... Sînt atît de îndepărtaţi. Morrison este însă al naibii de actual, lui 2010, probabil că va rămîne. El şi versurile sale. Asta tocmai pentru că el atacă (iar înfăţişarea, vestimentaţia rămîn în temă) nişte probleme eterne, realmente eterne. Cel puţin pentru categoria Huckeberry Finn.

Dacă stai să te gîndeşti, filonul HB există în noi. E naturel. În schimb, acela de a fi Lefter Popescu, un funcţionar disciplinat şi bine integrat nu este natural, ci doar de tranziţie, de adaptare. E umbrelă, chit că nu-ţi vine să ieşi fără ea.


Încheiere

Cum spuneam într-un post personal recent, noi ăia cu gură mare şi cu dor demolat e bine totuşi să nu cădem în stil Paul Goma, cel puţin acela de la 1990 încoace, cu acreli peste tot şi vieţuit numai în a vorbi de sine ori a căuta erori altora (care în sine, cu măsură, au rostul şi folosul lor pentru acel om).
Bineînţeles, nu e de ajuns nici la sfîrşitul Marilor, a vorba de Hendrix, Joplin sau Morrison, înecat în propria vomă - interestantă metaforă - ori similar.
O măsură, ce maica măsii!

"Să vedem / Să vedem / Ce-o să iasă!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu