vineri, 14 ianuarie 2011

Eminescu. Şi oamenii de sub el

I

Am fost azi la un simpozion, un ceva (nu stăpînesc prea bine termenii) legat de aniversare naştere Eminescu.
Organizat de Universitatea unde cu onor sînt boboc, la Jurnalism.

Am avut un sentiment ciudat între cei 12-15 oameni adunaţi acolo. Le-am pus în balanţă ceea ce consideram/consider a le fi merite profesionale şi umane, taler la care s-au adăugat şi lipsurile subsemnatului: incapacitate de a întreprinde ceva, de a scrie ceva serios, ba chiar aflat sub zodia acelui zeu hulit, Gică Contra. Başca egocentrismul care produce între altele postarea pe măsură (şi implicit infantilă) de aici...


Fac această precizare pentru că îmi tot dădea ghes ceva din interior că lucrurile nu-s chiar pe cum le înfăţişează somităţile în chestiune. Că pot avea şi eu dreptate. Iar asta o simţeam, în primul rînd, abia apoi venind trimiteri la plozii şi nebunii satului pe care e sănătos să-i întrebi asupra adevărului din localitate, respectiv la copilul ce strigă la un moment dat despre hainele (lipsă) ale împăratului.


Ferească Sfîntul să spun io vreodată că Eminescu nu are haine! Doar că mi se par niţel altfel unele lucruri despre el şi despre susţinătorii Măriei sale. Şi că, în jenere, aş propune un unghi suplimentar de observaţie.


Universitatea pe care am onoarea să o frecventez se numeşte Spiru Haret.
Tot îmi spun de cîteva zile să purced la un post despre rectorul Bondrea şi atmosfera care îi poartă o inconfundabilă amprentă (atenţie, "Critica nu este o nuia, ci nişte ochelari"). Nu reuşesc, şi un psiholog mediocru ar putea explica de ce.
Este de spus însă, în particular, că oamenii sus-puşi ai Spirului au o optică favorabilă Poetului Naţional. Care este vizibilă atît în articolele gazetei locului, Opinia naţională, cît şi în cele ce se predau la cursurile de jurnalism de pildă, de către somităţi didactice incontestabile, precum domnii Valeriu Râpeanu şi Nicolae Georgescu.

Of, iar o iau infantil, spre stări şi istorii ale subsemnatului!...
N-am avut treabă cu Eminescul pînă nu am ajuns la facultatea asta, de Jurnalism. Auzisem despre numărul iconoclast din "Dilema" anului 1998, dar prea tare nu m-am apropiat de acele scrise, deşi - cum spuneam - sînt un indomptabil Gică Contra.
La cursul anului I, dl Râpeanu a vorbit despre Eminescu gazetarul. Între altele, ne-a reprodus vorbele lui Şerban Cioculescu (1939), despre caracterul excepţional al jurnalisticii eminesciene, egală artei poetice a Luceafărului.
Inevitabil, am răsfoit cartea cu cîteva articole ale ipoteşteanului. Iniţial, ochii s-au lipit de materialul legat de Basarabia. Mi-am scos pălăria, deşi un neam prost poate găsi şi acolo pete în soare... Ceva mai apoi am aruncat un ochi şi spre restul articolelor reproduse în acel volum (îngrijit de d. Râpeanu. Nu mi s-a părut cine ştie ce minunăţie.
Cu părerea mi-am dat, la cestiune, chiar pe acest blog - să fie cu o lună în urmă.
http://mirceaordean.blogspot.com/2010/12/pornind-de-la-pina-unde-se-poate-spune.html


În astă zi de 14 ianuarie, domnul profesor Râpeanu a reluat ideea cioculesceană. În atmosfera de io mic şi prost în faţa atîtora, vechile mici reproşuri personale nu au mai fost de ajuns. Dar am completat ce afirmasem anterior: mi se pare aiurea ca un tip nestăpînit să emită sentinţe (Eminescu era unul dintre ei). Mai degrabă aş crede pe vreun Titu Maiorescu sau pe vreun Vasile Kogălniceau - tipi pe care apa afectelor (şi implicit a dezechilibrului) nu părea să-i ia aşa uşor.
În context, al afectelor, remarc amprenta copilărească a gazetarului în cauză, potrivit căreia Numa' voi, Ceilalţi, sînteţi de vină! Nu prea l-am văzut, înţelept, să zăbovească vreo minută asupra ideii că am greşit şi eu, au greşit şi ai noştri în vreo treabă... De vină e numai altul, sînt "colectiviştii"/liberalii, advocaţii, gheşeftarii şi restul lungii liste. Ţăranul în schimb e sfînt şi oropsit. Aici, proiecţia condeierului îmi pare destul de clară, în condiţiile în care perfecţionistul şi muncitorul nostru pînă la epuizare nu părea să ia în calcul şi nevoile proprii.


Prelungind doar şi luminînd suplimentar o situaţie de mai sus, mi se pare aiurea să te afli într-o tabără, cea conservatoare chiar, şi cineva să e ia în serios că ai putea emite o judecată demnă de luat în seamă.
Asta ca idee de principiu... Să ne imaginăm cum ar arăta unui cercetător serios, peste 50-100 de ani, un articler nemaipomenit dar afiliat unui pol politic al anului 2010. Mi se pare o contradicţie în termeni, un fel de a sluji şi lui Mamona şi lui Doamne-doamne! Nu ai cum, amîndurora... Partizanul ori cel posibil a fi captat de vreo idee politică nu e omul nuanţelor şi al echilibrului - aşa că îi vei scrie ienvitabil în această cheie, a unui subiectivismului mai mult sau mai puţin gros.
Şamd.


Aş mai relua, în completare a mirării mele de azi, că marea activitate jurnalistică eminesciană a fost, trăgînd linia, în afara curentelor victorioase din vreme: industria a dus lumea înainte, nu ţăranul mai mult sau mai puţin asuprit, după cum orientarea geopolitică a liberalilor avea să triumfe (fie şi cu nu dram de noroc) la 1918... Şi încă nu s-o fi aplecat vreun imparţial mai cu atenţie asupra articolelor eminesciene..


Permiteţi-mi acum să-l las pe Eminescu în sine pentru un inevitabil ochi asupra celor îl susţin, cel puţin în forma adoptată de magiştrii (raportat la studentul lor) de la Universitatea Spiru Haret.

Cum timp aveam, la pomenitul simpozion, am încercat să pricep ce şi cum. Dl Rîpeanu este un incontestabil intelectual, dintre cei născuţi şi abia apoi făcuţi. Dl. decan (al Facultăţii de Jurnalism) Nicolae Georgescu este tobă de carte, iar un articol citit recent de mine pe net mi-a sporit respectul cărturăresc pe care i-l port. De altfel, domnia sa a susţinut imediat după vederea noastră o conferinţă peste drum, la Muzeul Literaturii Române, despre marele Poet.
Era acolo, la simpozion, şi dl Dodu Bălan, care, dincolo de resentimentul meu faţă de tot ce a pus vreun umăr la vremea comunistă, se vedea - vorba aceea de cartier - că le are, în sine.
În jur, lume una şi una, inclusiv cînd deschidea gura. Unghiuri interesante (între care acela privind reflectarea articolelor din "Timpul" în presa vremii, ca punct de pornire pentru alte cercetări, poate chiar ale celui care bătea Biblioteca Academiei pe la 1985 întru istoria alpinismului românesc).
Ceva scîrţia însă.

Şi, cu riscul ca amatorul şi dătătorul cu opinia (La berărie, bre, cu tine!) să se facă de rîs, am senzaţia că, pe de o parte, lucrurile vin din mitizarea lui Eminescu.

(Probabil că unghiul meu asupra lucrurilor va trebui extins în timp, asta dacă nefixabila Balanţă nu-şi va urma destinul...)


A mitiza pe careva te cam scoate din circuit. Cel puţin aşa văd eu fenomenul, eventual îl va vedea un secol 21 inevitabil mai copt (chit că eternul uman este... etern, subiectiv şi îmbrăţişînd ce-i vine bine, inimii şi... interesului. Veţi vedea de ce spun interes, fie şi senza răutate.)
În momentul acela ţi se pune pata.
Faptul că în sala simpozionului (la fosta ambasadă a Canadei) 95 dintre cei prezenţi, iar pe net vreo 70-80 văd lucrurile altfel decît subsemnatul nu mă face să dau înapoi din afirmaţia de mai sus.

Oamenii-s de cele mai multe ori de bună credinţă, dar în bună parte orbiţi.

Cecitatea în cauză e de două feluri.
Una decurge din nevoia lumii fine a ţării ăsteia de a confecţiona, pe la un 1900, un Ceva.
Un ceva nemaipomenit, o statuă. Probabil că se practica şi în alte colţuri ale lumii, dacă nu în toate. Confecţionai prin adulaţie ceva nemaipomenit, care apoi revenea fericit asupra emitentului: Uite cui mă închin eu, uite cine patronează ţara asta!


Probabil că nu-s eu primul care afirmă aşa ceva... Vag îmi aduc aminte că tema confecţionării a ceva pe spiritul şi mai ales în întîmpinarea nevoii (prin definiţie compensatorii, a) românului a fost abordată şi în numărul cel faimos al Dilemei. Voi repeta poate şi faptul că asemenea mituri prind bine coagulării unui popor, chit că - după umila mea părere - procedeul nu este foarte cusher, mai ales la cei care se joacă des cu vorba adevăr (nu e prima dată, ce-i drept, în istorie).


În paralel poziţiei pur spirituale călduţe sub pulpana Statuii, vine şi cariera făcută pe calea preamăririi - a Poetului naţional, de pildă. Sînt oameni care au ales profesia literatului (profesor, asistent etc.), iar la porţi de Orient avansezi mai cu spor/exclusiv prin irigarea clişeelor greu de dezrădăcinat.
Nu o spun cu răutate - mă credeţi sau ba, dincolo de vreo inerentă invidie ori dorinţă de descărcare freudiană, vreau să înţeleg, să pricep - se doarme foarte bine după aceea!...
De fapt, Eminescu era mai rău decît mine în astă problemă, cînd vorbea în Scrisoarea I despre slăvit şi lustruit, dar şi - în articole - despre risipa voroavelor mari: "Argument cu autorităţi, cel mai rău argument" şamd.


Cînd cineva se află în cele două chingi amintite, şansele să-l scoţi acolo am impresia a fi minime... Ieşi doar cînd nu ai nimic de pierdut. Domniile lor au. Posturi, eventual rost intelectual în viaţă.
Plus că, se ştie, e greu să îţi schimbi alcătuirea, mai ales după maturitate.
Asta e. Nema tragedie. Sînt altele mai mari pe lumea asta...


II

O vorbă oarecum neaşteptată la aceeaşi selectă întrunire (nu-i ironie!). De la un om tînăr chiar. "Aşa cum există o lege care să interzică opiniile diferite de cele oficiale în problema Holocaustului, e nevoie de un act normativ care să interzică atacurile gen Dilema la imaginea Poetului naţional" (am citat din memorie).

Une mauvaise blague.


Una la mînă că doamna în cauză nu simţea ridicolul unei asmenea măsuri, la 2010 cel puţin. Pe de altă parte, este la mintea cocoşului psiholog că a dori aşa reglementări trădează tocmai fragilitatea redutei pe care o simţi de apărat.
Acelaşi sentiment, al fragilităţii poziţiei dincolo de vorbe, l-am avut la atenţia care s-a dat de către participanţii la simpozion fenomenului Dilema (mai exact, numărul de revistă cel contestat, din 1998). La prima vedere pare aiurea să dai atîta atenţie unui gest, unui adversar de rea credinţă şi puţin numeros. Este ajuns însă, ca observator, să simţi dincolo de cele vizibile. Să traduci un gest ori altul.


Această teamă indică - şi m-aş bucura să fiu contrazis (cel mai mult poţi învăţa de la un opinent inteligent, nu?) - destulă fragilitate a poziţiei deţinute. Care este greu de apărat, crede subsemnatul, tocmai pentru că edificiul posedă fragilitatea sticlei.
Este mare, este imens, este uriaş, dar îi lipseşte elasticitatea. Îi lipseşte puterea de a da înapoi, de a accepta puncte noi de vedere.

Mircea Ordean
(etern) ucenic jurnalist

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu