miercuri, 26 ianuarie 2011

Gînd

Preambul.

Ideea am avut-o de mai demult (adică 7-8 ceasuri), dar îmi fu întărită de ce mi-a scris la un post anterior un amic:

"Uneori nu inteleg insistenta cu care doreste sa scoata in evidenta mai mult defectele precursorilor decat partile bune a acestora."

Cu răspuns:
Se înţelege din atitudinea multora că e mai ok să le vezi cu precădere pe cele bune. De unde regula asta? Nu mai bună ar fi obiectivitatea ori o situare cît mai aproape de ea?


Ideea propriu-zisă.
Meditam la vorba Cutare are sau nu are nimic sfînt în el / în ce face.
Mă simţeam cu musca pe căciulă (mai exact sînt slab interioriceşte cît să iau orice teamă vagă drept vinovăţie)

De unde sfinţenia o chestie nemaipomenită?
Aşa ceva are treabă cu povestea, cu dorinţa naostră infantilă de siguranţă ("Cîtă vreme există aşa ceva pe lume, mai e o şansă în faţa groazei ăsteia din interior, a lipsei de sens!...").
Nu cu realitatea, cu viaţa cum este ea.
Puneţi-i perceptele în practică (asta dacă le ştie careva cu adevărat, le poate pune pe hîrtie, afirma etc.) şi veţi vedea un faliment, respect cucuie - golanii la colţul străzii nu au treabă cu sfinţenia trecătorului, ba se vor şi amuza suplimentar.

În acelaşi timp, este uman, fiziologic ca tipul încercînd să fie sfînt să acumuleze pe undeva iritarea, nesfinţenia, căci totuşi fiinţa umană - forjată de milioane de ani - are regulile ei şi nu cade pe spate la simplul gînd al posesorului corpului. Acea acumulare duce la explozii ori la ulcer, dacă nu la ceva mai rău, de care spitalele au ştiinţă...
Ideea, cam de prin cărţi, că există sfinţi trebuie verificată. Eram ieri la Oborul bucureştean, de vorbă cu un amic librar. Era acolo o revistă, "Atitudini" sau aşa ceva. M-am oprit cu privirea pe ea. "Bă, Paul, dacă îi scoţi ăstuia potcapiul şi pui nişte coarne, este că joacă poate chiar mai bine rolul, după cum arată? Uită-te şi tu!"

//Reacţie în popor cititor, de blog sau nu: "Dom'ne, e o crimă ce spui! Nici nu mai discut dacă ai dreptate sau nu...!"//

Mie mi-ar plăcea să dau de un sfînt, să mă uit un pic în ochii lui, dacă se poate mai mult de cinci minute.

Zosima trăieşte doar în cartea lui Dostoievski... Şi pentru că veni vorba, mai degrabă văd prelatul, clericul precum pe Marele Inchizitor, un sacrificat - fie şi contracost, poziţie socială - care îi asigură omului de rînd confortul, că e Cineva sus, că o să fie bine...


Omenirea, 'a largă, are în faţa vieţii o misiune deloc uşoară, recunosc. Să vorbească mult despre adevăr şi moralitate, iar în acelaşi timp să ştie foarte bine că trebuie să le şi încalce. Căci altfel nu se poate. Nu poţi de pildă să spui, ca instituţie a statului, ce zic eu aici, chit că nu prea poţi să contrazici.

Nu o spun cu răutate. Urmez doar ideea din profilul personal, din interiorul personal, că vreau să ştiu ce se întîmplă, mai degrabă mă simt în siguranţă aici decît în poveşti fie şi comode.


Spre încheiere
Am perfect în minte, legat de aşa idei şi aşa nesociabilitate deseori superioară că trag binişor pepanta la baza căreia se află inşi precum Paul Goma ori Cornel Dinu. Nu l-am citit încă pe Nietszche, dar e posibil să fi trecut şi el pe acolo.
Încerc să fiu atent...
Pe de altă parte îmi amintesc constatarea (altora) că multă lume debutează, cam la toate etapele omenirii, cu asemenea fraze, mă refer ca nepotrivire cu şabloanele pînă şi sfinte ale epocii.

Cineva spunea că să păstrezi cît mai mult timp copilul din tine... Cred că nu e doar o zisă filosofică, ci şi anatomică - ceva din domeniul ăsta... Am întîlnit cîndva un puşti maturizat la 12 ani - simpatic, haios altminteri - şi m-am temut de cum va fi mai încolo...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu