luni, 31 ianuarie 2011

În timp...

Un ultim set de comentarii...

http://www.ovidiublag.ro/2011/01/niculae-baticu-treisprezece-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta/

...în contradictoriu legate de un subiect montan m-a dus la comparaţii cu alte gesturi de acest gen, în timp.

Îmi amintesc de un prim clinci al subsemnatului legat de Emilian Cristea... Era o petrecere tinerească (primăvara 1985) şi, dincolo de contrazicere, i-am arătat unul cetăţean cartea "Pe crestele Carpaţilor", de N. Baticu şi R. Ţiţeica. Pe moment, opinentul nu a cedat, ba chiar a privit superior lucrarea, numai că spre dimineaţă l-am surprins răsfoind-o...
Cam tot atunci, îmi descoperisem oarece afinităţi cu un domn ceva mai copt de la cercul turistic "Floarea de colţ". Nu am făcut drumuri pe munte împreună, dar exista ceva simpatie reciprocă: odată parcă am rătăcit banii, la întoarcere în tren, şi m- ajutat cu costul călătoriei...
La un moment dat, omul s-a răcit brusc. Nu mi-a luat mult să pricep că totul se trăgea de la opinia despre mentorul asociaţiei, nimeni altul decît Emilian Cristea, despre care îmi mai expunem consideraţiile...

În asemenea situaţii, este de spus că ceilalţi nu excelau în argumente, era mai degrabă o iritare şi atît că le este afectat idolul.
În vara lui 1985 m-am nimerit la cabana Garofiţa Pietrei Craiului concomitent cu Ion Ionescu-Dunăreanu, explorator de excepţie al Pietrei în deceniul patru, cît şi autor cu numeroase cărţi. Ultimele, bune şi rele. Omul avea atunci 80 de ani dar nu mi s-a părut să se fi pogorît vreun dram de înţelepciune asupra lui. Am intrat în vorbă cu dînsul la un moment dat, despre istoria mersului pe munte. Dunăreanu avea argumente, nu ca alţii, dar discutabile. De pildă, în cearta cu cei de la Clubul Alpin, a precizat că nu a făcut decît să răspundă atacurilor, deşi situaţia nu e chiar aşa: octogenarul îi lăsase cîndva fără revistă pe Dimitriu şi ceilalţi de la CAR.
În cadrul aceluiaşi sejur, pe cînd puneam la cale următoarea tură în masiv, avînd deschise pe masă mai multe volume, între care al lui Dunăreanu, unul dintre însoţitorii acestuia, dascăl de şcoală parcă în Piteşti, a luat cartea lui IID din 1958 şi a făcut pe niznaiul: "Oare cine o fi scris-o?". Replica a venit scurt: "Unul care se dă drept profesor". Căci, după părerea subsemnatului, Dunăreanu comitea un mic fals însoţindu-şi numele de o aşa titulatură.
Piteşteanul s-a făcut brusc cenuşiu, zîmbetul i-a dispărut şi a dispărut de acolo. Nici gînd să susţină că de fapt Dunăreanu este şi că facem noi o greşeală... Altminteri, îl strigau, vorbeau de Dunăreanu în cabană drept "dom' profesor".

Cam tot atunci Ion Dobrescu (preşedinte de cerc turistic din Cîmpulung-Muscel) o luare de poziţie a publicat în "România Pitorească". Urmînd acelaşi criteriu, al argumentelor în a ne spirijini opinia, e de spus că Dobrescu îl ataca atunci dur pe Niculae Baticu, adversarla rîndu-i al lui Emilian Cristea.

Aş putea spune că, privindu-l cu ochii postbellum, Dobrescu era un tip instructiv. Un septuagenar activ, amabil în sine, dar care lua de-a gata - infantil adică - cele ce veneau de la Părinte. Acesta din urmă fiind Emilian Cristea. Este drept că respectivul murise de 2-3 ani, dar instanţa superioară fusese preluată de soţia lui Cristea, anume Hedda. Femeia apăra memoria soţului (a cărui muncă pe munte o galvanizase) pe cît se pricepea mai bine. Scîrţia la capitolul argumente, nu şi al scrupulelor.
Mai exact, lua cîte un colaborator şi îi sugera să scrie el la revistă. Cîte unuia îi oferea şi date, cum a făcut în epocă în cazul unui articol memorial, cînd printr-un anume Titi Ruse materialele au ajuns la autorul Cornel Bugeag. În cazul lui Dobrescu, e posibil să fi avut loc vreo răbufnire îndurerată a doamnei, de cum face se leagă un netrebnic pe nume Baticu de memoria soţului ei. Cîmpulungeanul habar nu avea despre cine e vorba, nu văzuse încriminata carte "Pe crestele Carpaţilor", dar s-a executat, publicînd în revista "România Pitorească" un material de antologie. Antologie proastă.
Pînă aici, nici o tragedie (de fapt nu va fi nici în continuarea acestui post). Aşa e firea omului, dincolo de canoanele de care deseori chiar el face caz. În vorbe şi privind pe altul.
Interesant este că Dobrescu, întîmplător contactat poştal de subsemnatul, a ajuns curînd în corespondenţă cu cel hulit atîtd e crunt anterior: N. Baticu. Fire probabil cu mult respect pentru Autoritate, septuagenarul a cotit-o fără mari probleme, copleşindu-l de această dată cu vorbe mari pe noul Mesia montan.

Ce-i drept, alţii au stat ceva mai pe picioare în epocă. Subsemnatul a avut în epocă senzaţia că cele scrise în lucrările lui Baticu despre Cristea vor conduce barim la o pondere a cultului porivindu-l pe acesta din urmă. Nu a fost cazul. Unii stabilesc în 1987 un traseu alpin dificil (se spune că cel la dificil la acea epocă), denumit "Memorial Emilian Cristea". Revista România Pitorească îşi menţine şi ea partitura, tratînd dispreţuitor luările de poziţie contrare.
Lucrurile nu s-au schimbat nici după decembrie 1989. Decît prin faptul că N. Baticu este admis la semnătură în RP, iar după trecerea de pe pămînt devine chiar venerat.

Un oarece paradox, cultul ultimului ajunge să fie apărat cu metodele pe care Baticu însuşi, în viaţă, le blamase: lipsa de argumente, mai exact fuga de opinia opinentului.


Nu îmi fac iluzii că aş fi depozitarul adevărului, cît mai important este să te apropii mai degrabă de Cheia vieţii. Să pricepi de ce se întîmplă un lucru.
De ce Cutărescu procedează cum o face.
Să te pui în locul lui.

Mmmmm, nu e chiar simplu...
(aici, dacă un beţiv fuge la disconfort către toaletă, cred că am de fugit la psihoterapeut!).

M-am întors. De la o primă vedere cu psihanalistul.

Cred însă că e de privit prin aceeaşi cheie (psihanalitică, nu a Vieţii) şi cum reacţionează alţii.
Mă uit la rîndurile mele din postarea amintită iniţial, şi cred că sîntz multe idei corecte.
Eu de pildă chiar ofer un răspuns la întrebarea autorului:

[“Vă las pe dumneavoastră, cei care veţi citi acest paragraf, să răspundeţi la întrebarea: ce era subversiv în rândurile de mai sus? ”]
Dacă priveşti lucrurile prin cheia anilor 50-89, putem folosi liniştit expresia lui Caragiale: şi nimica mişcă, în acest text.
Am senzaţia că e un exerciţiu mental interesant să realizez ce frici trezeau aşa rînduri unui redactor (i-aş trece aici şi pe aceia de la RP din epoca delicată), unui cenzor, unui boss comunist chiar.


Mie mi se pare de absolut bun simţ. Şi trezind dor de a extinde subiectul.

Privind acelaşi pasaj extras iemdiat mai sus, am senzaţia că autorul nu caută un răspuns, ci doar ocazie pentru a răbufni pe cineva.

Ha!
Unul ca subsemnatul trebuie să fie mai atent ca oricine cînd atribuie asemenea vorbe. Una la mînă pentru că deseori capcana asta mă paşte şi pe mine. A căuta pe careva doar să te descarci de acumulări nefericite.
Dar, chiar şi aşa, nu văd altă explicaţie.

De fapt... Şi aici pic în părerism poate ieftin.
Cred că e bine să ne dublăm pornirile neplăcute de ceva. O să spuneţi că mi-e uşor să vorbesc de ceva pe care cît de cît stăpînesc, dar tot o fac. Cred că sensibilitatea criticismului trebuie dublată de oarece înţelepciune (cîtă izbuti să se pogoare asupra noastră).
Aici este poate ca la bec - o metaforă pe care o repet poate cam des...
Dacă nu ai tensiune, nu te curentezi, dar nici arătarea nu luminează, nu goneşte bezna.
Dacă ai, înseamnă că unui pol, să zicem minus, îi confecţionezi şi unul plus.

Mda... Deci criticismul trebuie dublat de ceva în sens invers... Constructiv cum s-ar spune (deşi aşa-zişii ponderaţi resping din start extremele... Cea negativă, agresivă îi sperie, a doua la fel, căci nu este uşor să ţi se prezinte o ceva în stare să stăpînească, să domolească uraganul dintîi..)


Revenim.
Şi aici aş lua la purecat întreg articolul lui Mihai Vasile.
(Pe vremuri, ş-am uitat să amintesc în excursul iniţial, la demersurile mele antiCristea cineva mi-a răspuns printr-o misivă nesemnată ce conţinea vorbele: "Cîinii latră, caravana trece...!" Ia să fac şi eu la fel, pe acest drum al Becului)


Pînă una alta, termin ....
(Hotărît lucru, simt că mă paşte sindromul Goma! Ăla postrevoluţionar, mai exact. Cu purecat orice lucru, deseori nu foarte util.)
.... primul meu comentariu, la articol Moihai Vasile.

În altă ordine de idei, cred că facem o greşeală cînd prezentăm vreun răposat aşa pompos. Cînd îl pomenim drept nemaipomenit, inconştient vine – în mine cel puţin – ceva care ia la purecat viaţa aceluia. Să văd şi eu cum arată un sfînt. Or, din textul de mai sus, cel care va fi îngrozit stîlpii mai mari sau mai mici ai sistemului comunist, pot numi discutabile multe idei. paradoxal, nea Nae face aici ce nu făcea cînd mă dădăcea – în faţa iritărilor personale – să iau lucrurile cum sînt.
Eu cred că despre răposaţi, apropiaţi sau ba, ar trebui să scriem mai vesel. Cum pileam noi împreună, de pildă. Cum şedeam noi la “Grădiniţa” cu berea în faţă. Cum mergeam în rate la Arhivele Statului, să mai descoperim una sau alta despre ONT-ul interbelic de pildă.


Nu mi se pare o tragedie.
Atîta doar că alţii e posibil să funcţioneze după alte reguli. La aceştia, e posibil ca nu iubirea (bpieşeană) să fie un lucru foarte mare şi serios, ci şi moartea. Ori cum vedem morţii.
Oare cum îşi văd asemenea oameni răposaţii din familie?
Păi, pare să fie ceva sobru, posibil ameninţători, şi care mai pot face rău.
De ce am eu senzaţia că le atribuim acelora teama pe care o aveam faţă de ei în timpul vieţii lor? Şi pentru că nu poţi avea chiar oricînd aşa teamă faţă de cineva, se poate deduce că e vorba de părinţi, eventual cei legataţi (de la legat, cărora li se încredinţează nişte atribuţii) să se poarte parental cu noi.
Altfel nu văd de unde această seriozitate în exces faţă de cei duşi, şi măcar de-ar fi numai seriozitate... Ba le tragem şi perii, le punem în cont calităţi care le lipsesc...

E posibil să fie la mijloc şi destul insuportabilă teamă de moarte, de cei ajunşi pe tărîmul celălalt...
Vreun dor de a fi şi noi cîndva aşa, cînd ne-om duce? Cine ştie...

În fine.

(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu