vineri, 21 ianuarie 2011

Intervenţie - cred eu deloc proastă - la Grupul de Istorie Alpină

http://www.karpatia.ro/shop/index.php?act=viewProd&productId=171


Salutare, tuturor!


Niţel cam tîrziu, după 10 luni, mi-a căzut şi mie sub ochi o postare a confratelui Dan V. (om pentru care am multă simpatie altminteri şi îi urez succes în noua funcţie montană!) în revista "România Pitorească", mai exact în editia on-line a acesteia.
Arată aşa.

"Dacă stăm bine să ne gândim, şi la noi în ţară au existat din anii ‘30 încoace, adepţi ai aşa-zisei căţărări libere tradiţionale, pe care o cuprindeau în termenul generic de alpinism, dar o practicau în stiluri adaptate la propriile posibilităţi şi dorinţe. Dovadă stau premierele realizate în această perioadă de alpinişti de mare valoare tehnică şi umană: Nae Comănescu, Niculae Baticu, Toma Boierescu, Ionel Coman, Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Valentin Garner, Dumitru Chivu, Mircea Opriş, Emil Coliban, Viorel Nicolaescu, Adrian Tănase, Vlad Petcu şi alţii, cu care am avut marea şansă şi onoare să colaborez personal şi chiar să mă caţăr. În ţările civilizate, toate aceste figuri de legendă sunt onorate cu statui şi muzee în oraşele respective şi chiar ar fi bine să începem cu domnul Nicolae Baticu şi Emilian Cristea în Buşteni, aşa cum bine mi-a sugerat Mihai Vasile."


Presupunînd că pricep bine ce scrie aici (sublinierile îmi aparţin), prietenul meu îl trece pe Emilian Cristea între corifeii căţărăturii libere, deşi chiar acesta spunea că, de pildă, pentru a realiza premiera variantei Fisurii Albastre a folosit 300 pitoane, 300 m coardă, tendoare, cărora le putem adăuga procedeu scoaterii de sus peste "Faţa muştelor".
Totodată, Dan îl trece pe Emilian Cristea între alpiniştii, între oamenii noştri meritînd o statuie. Deşi comportamentul uman al acestuia, după opinia mea (şi a ... colegului de statuie, Niculae Baticu) fu departe de impecabil.

Problema pe care v-o supun atenţiei, dragi colegi, este însă alta.
Ea ţine mai puţin de relatare istorică în sine, cît de o zăbovire asupra unor probleme care afectează / marchează cercetarea istorică.

În situaţia de mai sus, reacţia mea naturală este una de dezaprobare (şi recunosc: în urma citirii acestui material nu i-am mai cerut părerea lui Dan V. despre mitul alpin cutare dintr-o anumită parte a ţării, cum plănuisem).
Am încercat să văd, să simt ce-i vine unui asemenea om să treacă rîndurile, optica în chestiune pe hîrtie.
Şi mi s-a părut că-i vorba de a fi luat cunoştinţă, la un tip uman ce-i va fi adus cu Emilian Cristea - inclusiv vîrsta ori temperamentul sfătotos - doar cu partea acestuia care îi amintea de persoane, de momente plăcute din viaţă. Vreun bunic, vreun părinte de pus mai mult sau mai puţin la inimă. De întîmplări pe măsură.
Or, cînd ai ataşat de figura unui om lucruri (teribil de) frumoase, psihologic este poate greu dacă nu imposibil să accepţi că acel om (îţi) putea face şi rău. Partea noastră raţională poate admite că X a făcut incorectitudini la viaţa lui, dar vestea rezonează cu ceva mai adînc din fiinţa noastră doar dacă avem experienţe de acel gen. Dacă un tip ne-a afectat printr-un comportament reprobabil de genul celui care a luat cunoştinţă.
În cazul lui Dan V., inima lui a vibrat la ceva pozitiv.


În cazul subsemnatului, s-a vibrat la ceva dureros, la vreo incorectitudine greu suportabilă a cuiva, care totodată avea pretenţia / îi era atribuită de alţii o ţinută umană de valoare.
De aceea eu văd, în primă fază barim, matrapazlîcurile aceluiaşi.


Îndrăznesc să cred că din categoria umană a subsemnatului a făcut parte şi Niculae Baticu.



Mircea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu