joi, 27 ianuarie 2011

Istorie alpină - miettes (vorba lui Eugen Ionesco)

Meditam de curînd la chestia asta.


CAR-ul interbelic nu tînjit după mituri. Şi nu că i-ar fi lipsit, într-un domeniu unde altminteri se poate improviza lesne.
Putea sanctifica un Alceu Urechia sau mai ales, după 1936, un Nicu Comănescu. Îl putea pune pe Eminescu eventual, dacă schema intimă a organizaţiei reclama (de obicei cu necesitate) aşa ceva.
Nu a făcut-o. Să-şi caute un totem.

După 1990, mai exact după 1998, CAR a avut nevoie de aşa ceva, de un mit.
Oare de ce?


O primă explicaţie cred că ţine de vîrsta animatorilor Clubului. În 1948, la desfinţarea asociaţiei, Nae Dimitriu nu atinsese semicentenarului, iar cei din jur erau îndeobşte mai tineri.
De fapt, fie şi în viaţă fiind respectivul, CAR antebelic a purtat amprenta lui Nae Dimitriu. Pot intui cum ar fi reacţionat acesta la ideea de mit pentru fosta Grupare Alpină, eventual ce amuzat ar fi fost de propunerea să fie el aşa ceva...


Nu am fost de părere că din istorie se poate învăţa altfel decît individual, fiecare după construcţia sa...
Dar, cum sfătuiam la un moment dat conducerea CAR de azi, o privire din cînd în cînd spre un alt fondator al clubului nu strică...




PS
Dacă nu mă înşel, despre Dimitriu a (mai) scris un singur om, exterior CAR. E vorba de Marian Anghel.
E vorba de un articol, altminteri Kargel parcă are caracterizarea aceea făcînd carieră, "sufletul Clubului Alpin Român" (cel iniţial)


PS
Apropo de Comănescu şi accidentul de pe Valea Coştilei.
La cimitirul Belu există un frumos cavou, al lui Petre Catzian. Elev arhitect anterior morţii.
Am descoperit întîmplător la mînăstirea Antim din Bucureşti, pe placa plasată pe clădirea Sinodului, că arhitect a fost, acum o sută de ani, tot un Catzian, pesemne tatăl nefericitului alpinist.

PPS.
Eu îl am pe Baticu în minte ca pe un om viu, alături de care am făcut o sumedenie de chestii instructive. Mi-l aduc aminte cum îmi comunica despre ce a mai găsit, legat de munte. Îi văd mimica, gesturile, mîna cu creionul urmărind şirul cuvintelor imprimate pe hîrtie. Iritarea, dar şi încîntarea, în multele situaţii unde era cazul. Nu şi duioşie, şi-o fi pierdut-o în puşcărie, dacă nu de la naştere.
Trebuie neapărat să trec pe hîrtie amintirile-mi despre autorul "Amintirilor unui alpinist".
Eventual cu facsimiluri după jurnalul tînărului entuziasmat, apoi intrat în priza cunoaşterii, graţie acelui Om, cu bune şi rele în ciuda majusculei.




E păcat să rămînă doar stilul de istorie Mihai Vasile... Ori acela/stilul deloc, şi evit să dau aici vreun nume, recent interesat de activitatea mea alpină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu