duminică, 23 ianuarie 2011

Joc

Este o îndeletnicire personală poate fără urmări prea utile (deşi orice lucru la care recurge interiorul nostru o avea şi el vreun sens, vreun folos...).
Să văd ce mă irită.

Acţiunea nu este permanentă, ci din categoria face şi ea ce poate...

Treaba asta se petrece în pat, în dimineaţa asta.
Mintea aleargă... Ajunge la Buşteni, unde iritarea mi se opreşte pe ceea ce este numită mînăstirea Caraiman. E un aşezămînt apărut după 1990 pe malul stîng al Străzii Industriei (i-o mai zice aşa, că industria cam dispăru...), respectiv al Văii Jepilor.

Pare niţel aiurea iritarea mea. Sau băgabilă în categoria Aşa vrei mata să domini tot, aşa strîmbi din nas la ce nu e perfect - adicătele îţi afectează sensibilitatea de sticlă!...

Cred însă că nu e chiar-chiar aşa, deşi la mijloc este, incotestabil, osensibilitate personală. Dintre cele pe care Dumnezeu ni le plasă, dar nici nu-şi puse problema ce naiba o să facem cu ele sub Soare...

Mînăstirea cu pricina pare ceva la locul ei, dar face parte, se pare, din categoria lucrurilor care mă irită, datorită diferenţei dintre ceea ce afişează şi ceea ce este. Am io sensibilitate la aşa ceva, la a mînca borş mai ales cînd pozezi totodată în persoană, entitate corectă şi la locul ei.
De pildă, acea mănăstire se află pe muntele Jepi, dar şi-a tras nume de Caraiman. Carele se află pe malul opus al Văii Jepilor. Eu iau treaba asta ca pe o încercare nu prea sfîntă de a urma marketingul cît se poate de lumesc. Inclusiv gradul de mistificare, de minciună al acestuia.
Oricine minte însă cu un scop. Mînăstirea cu pricina preia astfel din faima, din sfinţenia pe care o degajă muntele învecinat Caraiman, cu a sa inegalabilă Cruce din creştet.

Apoi, iritarea pe care mi-o produce religia.
Tanti aceasta este aceea care spune: "Vere, modul tău de a vedea lucrurile nu face doi bani, adevărat este numai ce producem, spunem, decidem noi. Punct."
O exista lume pe... lumea asta care se simte bine în aşa condiţii ale contractului. Probabil pentru că important bănui a le fi protecţia divină, nu şi micile, inevitabile incorectitudini de la legea celui Mare şi de Sus. Altfel nu-mi explic această (aparentă) abdicare de la noi înşine.

Oi fi citit eu prea mult în dimineaţa asta din Matei Georgescu ("Introducere în psihologia comunicării", despre defense? Poate da, poate nu, căci - după cum precizasem - gîndurile cele păcătoase veniră înainte de lectură.
Acolo arată cum ne gudurăm faţă de alţii, fără a insista prea tare la o modificare interioară reală.

În acelaşi timp, este clar că am o problemă de educaţie, cam excesiv de rigidă (mai ales la poale de Carpaţi).
A mers însă vreodată soţietatea înainte şi fără un mănunchi de aiuriţi, urmărind fleacuri?
Miroase a Ego umflat ultima pretenţie? Poate. Cel mai urît lucru pe lume nu este a poseda un aşa Eu, ci a nu recunoaşte că-l posezi, că ai ciudăţenii, răni etc...
Bon.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu