miercuri, 26 ianuarie 2011

Psihanaliză, auto cît şi primitivă

I

E auto-, pentru că nu mai există bani, uite că se împlinesc aproape patru ani!
Primitivă, pentru că nu-s specialist, iar instinctul e înger, dar şi demon.

E, ceva de ultimii voiam să spun.
La un moment la care căruţa nu se voia urnită (nici acum nu e pornită tare...), mi-am zis că vreau să văd pe dracu.
Era atîta ceaţă pe ochi şi pe minte, pe suflet, că o doream îndepărtată cu orice preţ.

Nu ştiu dacă apărură sau ba.
La lumina zilei, nu, noapte de vreo două ori şi cu limite (parcă am scris ceva despre asta)...

După cîţiva ani, am realizat (mai exact azi) că diavolii sînt în preajmă - nu neapărat cu coarne. Atîta doar că ne ferim să-i privim. Doare al naibii, sparie pe măsură. Uneori e insuportabil.
Şi nu e vorba de diavoli, cît de chestii extrem de dureroase, de nesuportabile, de inacceptabile, de aiurea.

Sînt acolo, diavolii / producţiile lor, dar refuzăm să-i privim, să-i luăm în seamă...




(păsărele marca Hieronimus Bosch)

De fapt, spunea careva mai laic: "Doar întunericul îi înspăimîntă pe oameni... Odată privită, bezna implicit se luminează şi dispare".
Doare mai puţin, adaug eu.


II

Apropo de diavol. Mi-am adus aminte, pe cînd media ţipă azi despre previzibila victorie electorală peste doi ani a antibăsescienilor, de un nene mare erou (nu spun că e neapărat cazul lui Traian), ce cîştigă un război - mondial pe deasupra - şi concetăţenii nu avură ceva mai bun de făcut decît să-l dea joc de la putere, la puţine săptămîni după Izbîndă.
Winston Churchill.
Nu ştiu cum şedea acesta, Sir Winston, cu diavolii din preajmă, cert este că ceva îl gonea, de ceva se ferea. Şi o făcea trăgînd la măsea mai tot timpul, plus pufăind trabuce (alt drog!) pe măsură.
Omul stăpînea un imperiu, nu şi diavolii - cu care altminteri natura ne dotează pe toţi.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu