sâmbătă, 5 februarie 2011

Ce trece prin minte.

Mi s-a întîmplat un eşec profesional zilele astea (mai exact de revenire profesională).
Dintre trei inşi buni, nu m-au ales pe mine...
Chestia, care nu întrerupe astfel o lungă perioadă de şomaj (portar nu izbutesc să devin, după cum nici angajatorii din astă direcţie nu privesc bine un CV chiar intenţionat mediocru făcut), s-a lăsat în scădere a imunităţii.
Şi gripă.

(Oi fi ajuns la Ivan K.? Şi urmează scrînteala? Nasol!)

Te cam ia în situaţii d-astea şi febra.
Carele aduce un oarecare grad de aiureală. Uneori e vorba doar de ieşire din adînc în gînd. Nu iese şi pe buze...
Fu cazul meu acum 2-3 zile.
Boala şi eşecul s-au amestecat. Brusc m-am trezit bîntuit de ideea că aş vrea să discut peste noapte cu părinţii mei, aflaţi acum Dincolo.
Într-o primă fază m-a speriat ideea. Nu am sondat prea tare de ce. Dar curînd reţinerea acea (scurtă şi) sinistră a dispărut, am început să privesc dorinţa ca pe ceva normal.

Am luat în calcul, cu acea minte a momentului (adică a febrei aiurite), că ultima posibilitate de a avea de a face cu părinţii mei duşi a fost una deloc destinsă: trezit în miez de noapte, aveam senzaţia că îi pot găsi în sufragerie, în acel moment. Nu mi-a surîs deloc ideea - i-am simţi deloc plăcuţi ca atitudine (am căutat niţel aici exprimarea).


De ce voiam să-i văd.
Păi am simţit nevoia să le spun că nu mă descurc...
Ce voiam în schimb? Nu ştiu. Deocamdată mi-era de ajuns să le spun.
Dacă v-a fi fost vreun dor inconştient de... autosuprimare, de sinucidere?
Poate.
Căci tot atunci m-am trezit doritor de a ieşi niţel - în somnul care urma - din propria persoană. Ca în faimoasa situaţie în care te duci spre o lumină. Nu ştiu căt copiam eu ideea, cît ideea acea îmi servea la acel moment.

Nu a fost cum voiam eu în noaptea cu pricina.
Am avut parte de gesturile clasice la oarece delir gripal, cînd visezi la nesfîrşit o tîmpenie ideatică - nici nu mai are rost să spun care, chit c-o face bine vreunui psihanalist interesat.



Am mai vrut ca, în timpul nopţii, să ies niţel din corpul meu. Ceva a la povestea aia cu ridicat către o lumină.
(Se poate discuta aici cît de serioasă este o asemenea idee, cîtă vreme ea împrumută un clişeu al altora... Cert este că Interiorul meu a apelat la ea. Iar eu respect opţiunile acestuia, evit... prostia de a mă încontra cu realitatea.)

Nu ţineam să mă duc prea departe, doar o scurtă seprare. Bineînţeles că am avut prudenţa de a mă întreba cum m-aş simţi dacă aş descoperi acolo că (urmare a dorinţei mele de ieşire doar-o-vreme) nu va mai fi loc de întoarcere, că va trebui să mă duc spre Lumină şi să spun pa-pa corpului...
Am încercat să mă adaptez, să suport eventualul disnconfort.

Lucrurile par aici, acum spuse cam netensionat, ca o joacă de copil. Eu le-am respectat însă, erau un semn din interior. Or, dacă familiarizarea cu lumea exterioară este extrem de complicată, prin firea situaţiei, cu cea interioară parcă e un pic mai lesne...
Un pic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu