miercuri, 9 februarie 2011

Copilul interior

I



Prima dată am luat contact cu această noţiune acum vreo zece ani, într-o lucrare a lui John Bradshaw, în traducere franceză: "Retrouver l’enfant en soi".
De tradus "Să ne regăsim copilul interior" (deşi titlurile au regulile lor de alcătuire şi altfel decît la modul conjunctiv).


(Am postat extrasele mele din carte pe GoogleDoc, mai exact la:
https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=explorer&chrome=true&srcid=0B6JjWN9ddrwOYWQwMjZhMTUtOWUxOC00MzFhLWE3YTEtYWU5OWY5YmYyMGI2&hl=en&authkey=CL_x3cQM )



Nu ştiu dacă Îl întîlnisem în vise pe Copil, înainte de această lectură. Cert este că după aceea fu clar o prezenţă constantă, fie şi la intervale măricele. Nici nu trebuia poate să apară mai des: pe de o parte ştiam că există, pe de alta aş fi nerealist să cred că pot schimba ceva peste noapte iar El să aibă nevoie de reflectoarele rampei conştiente pentru a-mi semnaliza dramatismul vreunei modificări.

Are o însuşire: este tăcut. Şi suferă în tăcere eventualele lovituri.
Are un frate bun în alt copil, îndeobşte fiul Radu, pe caremai explodez uneori. În vis. Şi la intervale de asemenea rare, dar sugestive asupra fenomenului, asupra a ce e de semnalizat.


L-am avut alături de mine în Suiş. Asta se petrecu în al cincilea deceniu de viaţă personal, cînd tot mă îndreptam spre un vîrf de munte. Mi-l aduc aminte de pildă la o vreme de iarnă, cînd era de depăşit o cornişă (altminteri drumul nu era neapărat alpin, dificil, de căţărătură) şi cînd l-am depus pe el deasupra, făcînd apoi şi eu saltul necesar.
(Nu insist aici asupra simbolurilor care se asociază prompt unor detalii de vis).


Copilul a reapărut acum vreo două zile.
Ţin minte că e destul de abătut şi de îndurerat.

Mi-am zis să stau niţel în temă şi să văd ce mai gîndesc alţii în chestiune. Am căutat pe net, dar am dat peste poveşti.

http://www.aimee.ro/Spiritualitate/Vindecare-/-autovindecare/vindecarea-copilului-interior.html
http://grupdesuport.terapiam.ro/?p=4 (aici este pomenit John Bradshaw şi cîteva îndemnuri ale acestuia)
Etc.


În viaţa de zi cu zi, poveste este o Ceva nerealist dar care conferă plăcere.
Legat de Psihologie, eu unul numesc astfel lucrurile care primesc eticheta ca aparţinînd acestui domeniu (ba chiar de Lumea bună a acestuia), dar în practică nu se atinge - de către vehiculatorii verbali - stadiul în care sînt simţite cu adevărat chestiile nemaipomenit, faimoase de care se pomeneşte. Multă lume perorează în acest domeniu, dar o face rpecum prelatul care la ora 15 fix pune patrafirul în cui şi-şi vede de ale lui: dă grăunţe la păsări în ograda personală, taie ceapă nevestei, pune murături etc.



II


Nu puţină lume, am senzaţia, vehiculează (cu oarece uşurinţă) noţiuni de psihologie şi pentru că e de bon ton. Pari deştept.
Jongleria prinde bine în deceniul trei de viaţă, eşti interesant, pari să stăpîneşti viaţa (ba o şi reuşeşti, la acel stadiu). PROBABIL AM RECURS ŞI EU LA GESTURI ASEMĂNĂTOARE, LA ACEA ETATE, de ce să dau cu parul?!


Nu prea ai tangenţă însă cu adevăratul copil interior (presupunînd că eu de chiu de vai aş avea, respectiv că apucăm să ne întindem prea mult la vorbă, la existenţă cu El) dacă foloseşti limbaj realmente de lemn.
Căci şi aici este ca în psihanaliză: ai de a face cu o experienţă radicală, dincolo de care nimic nu mai e cum a fost, deja priveşti lucrurile cu altfel atît de dramatism, cît şi de seninătate.

Paradoxal, din ce am văzut la corifei, poţi folosi un limbaj de lemn şi ulterior pătrunderii în camera lui Barbă Albastră, dar poate este o necesitate, nu te-ai înţelege altfel atît cu profanii, cît şi cu specialiştii.



III


A da de acel Copil interior nu cred că e o treabă la îndemînă, chit că eşti îndemnat să te aşezi mintenaş la o bere cu el, de parcă Puştiul mai că te-ar încurca între picioare.

Aş minţi în acelaşi timp să spun că m-am aşezat pe vreo canapea şi că am încercat să dau de acel copil (probabil că n-aş fi recunoscut asta dacă în acest moment cerinţa contactării Copilului nu este acută, deci nu mai e de dat înapoi).
Simt însă că nu e lesne deloc să-l întîlneşti pe respectivul. Iar dacă are loc la un moment dat aşa ceva, lucrurile nu arăta precum ne putem închipui - novici sau mai puţin novici...



Că treburile în chestiune nu pot merge uşor am relizat zilele astea.
Am trecut pe la fiul meu. E gripat (şi eu...). Mi se rupe inima în dese situaţii legat de el, de Radu. Că nu se descurcă, că-l doare, că viaţa îi e greu de trăit.

O să spuneţi că alde proiecţia este deja clasică aici.
Se poate.
Cert este că nu simt deloc-deloc ŞI LA MINE asemenea îngrijorări... Aaa, mă pot trezi din senin precum ieri, în drum spre un interviu de job (altminteri pe o minunată vreme însorită), prins de vreo groază că Nu mă descurc!... Dar în ce priveşte propriul interior, lucrurile-s departe de a fi la fel de clare, la fel de aranjate.


Bineînţeles vreun psihanalist bunicel va zîmbi superior la aşa simptome: "Hm, aşa-i trebuie dacă nu a venit deja la noi, cel puţin pe durată mai lungă... vedea ce şi cum, ce-l doare de fapt pe el cînd îl căinează spintecat pe fiu"
Dar vă cer permisiunnea să continuăm pe acest drum.


Deci nema glandă de Copil în interior.
Iar lucrurile, LA PRIMA VEDERE, nici nu par să se mişte.


Cum se întîmplă în asemenea situaţii, lucrurile-s puse în mişcare tocmai de ideea dureroasă a lui "Acest lucru, maica măsii, nu e posibil! (Şi io ce mă fac?!)".
Apare o codiţă.
La care dai înapoi:
"Stai aşa... Dacă mă apuc să mă simt cum îl bănuiesc pe Radu, păiiiiii - mai funcţionează maşinăria? Dacă mă trezesc un tip ce mai toată ziua se jeleşte, pe stradă şi nu numai?"
Mda, nu e grozavă perspectiva...


Perspectiva lui a da realmente de copilul din noi...




IV

Mai e ceva.
Am un clinci în dimineaţa asta cu a mea dragă parteneră.
Fiica ei, ajunsă la aproape 14 ani, întreabă cît se face cu maşina mamei (ei!) pe tronsonul bucureştean cutare.


Brusc, momentul mă paraşutează pe un teren puţin spus minat.
O întreb pe domnişoară dacă a mai făcut drumul ăsta.
Aflu că de mai multe ori.
"Ai avut telefonul mobil, şi implicit ceasul acestuia, cu tine?"


Mama se burzuluieşte, ca de o mare răutate din parte-mi.




Pot fi acuzat că aşa ne comportăm faţă de odrasle vitrege, că am vrea ca persoana comună să nu ne fie acaparată de dincolo în exces, inutil.
Accept această situaţie infamantă mie, nouă - deşi e omenească: bănuiesc faptul că nici partea celalaltă nu moare de plăcere cînd părintele îi este reţinut ori ajuns în intimităţi cu părintele vitreg.


Pe de altă parte, adaptarea la viaţă nu se face cam niciodată cu zăhărelul, respectiv cu evitarea.
Nu cunosc prea bine mersul lumii, dar ceva îmi spune mie că un menajat la 14 va fi şi la 18. Dacă nu cumva repezit brusc atunci, deşi biata odraslă a ajuns nepregătită (fie şi de etapă) acolo şi datorită nouă, părinţilor.



(Ticăloasă paranteză, aia de urmează - inclusiv pentru răbdarea cetitorului)
Aici, mintea refuză să creadă că un om poate ajunge nepregătit la vreun 20 de ani - în genul problemei cu tronson bucureştean şi timp necesar amintite.
Nu ştiu de unde speranţa asta, că un om îşi remediază pînă atunci acea lipsă şi că nu-l prinde Viaţa nepregătit.
Realizez subit însă că să fiu eu sănătos pe cîţi nu-i prinde cu aşa nepriceperi, sub soarele ăsta.
În acelaşi timp, să fiu eu ne-bolnav cîţi tutori chiar au interesul să posede una bucată odraslă nepregătită.
Pare o blasfemie, dar se întîmplă prea des în jur pentru a crede că sînt accidente, că alde Cartea vieţii veghează să nu existe aşa ceva.



V


Hooo!
Îndărăt!

Era vorba de copila comodă.
Situaţie în care mama i se cloşci (invenţie eu, de la se face cloşcă agresivă) urgent.

Una la mînă, se pare că femeia cu pricina acţionează aici precum eu la Radu: îi este dureros sieşi ceea ce nici nu apucă să simtă direct.


De la acest incident, finalmente mi se relevă o mică bănuială personală.
Copilul interior - şi acum mă va lua cu huo ori cu scîncete îndurerate - nu e neapărat ca în filme. Copilul poate fi şi drăcos, şi EXTREM DE comod. Ceva în genul nu ştiu cărei specii de păsări, unde puiul ajunge fizic mai mare decît părinţii, eventual le face vînt finalmente afară din cuib (ceea ce nu mă mai miră deloc, orice exemplar viu, mai ales progenitură a cuiva, este de la natură egoist).
Era să uit: e foarte vulnerabil (de unde s-o trage, nu e cazul de purecat acum). Îl traumatizează lucruri multe şi nu o dată simple.
Poate-i de înţeles: de n-ar fi aşa, nu ar sta foarte pitit, nu s-ar manifesta prin alţii etc..




De fapt, de la o vreme (puţină, recunosc) mă şi mir de putinţa unor autori de a stabili cum arată faimosul Copil interior, ba chiar de a recomanda moduri de discuţie cu această entitate. Păi, fie şi cu neînsemnatele mele cunoştinţe psihologice, am idee că pînă să confecţionezi aşa Fiinţă , o mulţime de instanţe interioare se zbat să te ducă cu preşul. Acele Interioare îndeobşte ne apără de rele, de dureri. Fie şi cu preţul falsului.

Păi ar fi ieşit confecţionată o Ceva de oblojit traiul de azi, şi nu de incizat, de operat chirurgical, eventual de ... amputat (pun răul înainte, căci nepomenirea pînă unei perspective dramatice sau chiar tragice îmi devine brusc suspectă)



(Paranteză. Îmi plac cu osebire autorii-psihologi care nu se jenează să-ţi arate şi răul, şi pericolul - chiar iminent. Între ei Karen Horney şi Dietmar Stiemerling.)




PS
Apropo de cele spuse, în linkul pomenit sus de tot, de către John Bradshaw.
Şi aici lucrurile-s de luat cu prudenţă, căci dacă te apuci să te porţi ca părinte cum vrea autorul, Şoseaua Berceni si stabilimentele ei ne aşteaptă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu