joi, 17 februarie 2011

Dumnezeu

I

S-a întîmplat să vizionez pelicula 2010, între alţii cu actorul John Cusack.
Am constatat că, în partea cînd calamitatea valurilor uriaşe vine, vine, calcă totul în picioare nimeni nu mai pomeneşte de Dumnezeu.
Pesemne că e greu să mai crezi în el, să apelezi la El cînd nu ţi-l simţi alături.


Bineînţeles că se pot găsi voci în jur (mă refer la în-faţa-monitorului): "Lasă, domne, că are El grijă de oameni, de cele mai dragi fiinţe ale sale... O să vezi că scapă..."
Bine, bine, da' uite că ăia 200 nu scapă, taman acum se prăvale peste ei catedrala Sfntu' Petru din Roma...!
"Mda, aşa e cum zici, dar să ştii că are El grijă pă lumea ailaltă de ei..."



II


Văd pe un blog, la comentarii, o poezie atribuită lui Corneliu Coposu.

Ruga

cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării
răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul.



Nu pricep... Deci Dumnezeu e şef, cel mai puternic, creatorul chiar "peste nesfîrşita suferinţă".
El o face, apoi careva îl îndeamnă să-şi acopere această parte a Creaţiei cu linişte a uitării.

Apare apoi în versuri Ura.
Pe asta nu am adus-o eu de acasă, or - dacă am adus-o - atît eu cît şi casa sîntem creaţiile Sale.


Cîtă frică trebuie să ai inconştient de realitate, de presupusul ei Creator, încît să-l tratezi cu aşa mănuşi?
Să te faci, în genunchi stînd, că nu observi legătura dintre El şi realitate? Eventual să o iei pe calea sofismelor ori a atribuirii aiurea de responsabilităţi. De vină sîntem noi (altminteri fără contribuţie personală la modul în care ne prezentăm pe lume), Diavolul, oamenirea ori mai ştiu eu ce.
Cît de hachiţos ni-l închipuim de fapt pe Dumnezeu, de ne purtăm astfel cu El?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu