vineri, 25 februarie 2011

Eternele "perii"

A peria înseamnăa lăuda pe altul.

Iar io, pentru că duc lipsa de aşa ceva, care să-mi oblojească sufletul cel complexat, dau de pămînt şi cu cei care primesc aşa ceva...
Al naibii caracter posed, zău!


După astă mea culpă, duc discuţia iar spre o aniversare a unei doamne academician, în istorie.
( https://docs.google.com/document/d/1gJztV_a0U1HRWqC_zgWgjOvQZOqKnTy1win81o9KW98/edit?hl=en# )



Mă uit cum oameni cu scaun la cap
o iau razna acolo, cel puţin după criteriile mele.



Un criteriu al subsemnatului ar fi ca, dacă tot am văzut două excese (patronate de Carol II şi Nicolae Ceauşescu), să o lăsăm mai moale cu laudele. Măcar cu alea goale.

(Eu cred că poţi vorbi frumos de cineva şi fără pietroaie, fără exagerări ori - deseori- minciuni. Apropo, am văzut în revista Scena.ro un necrolog tare plăcut, semnat de Mihaela Michailov şi despre Cristi Buricea, nr. decembrie 2009. Gheorghe Dinică are ghinionul, în revistă, de un necrolog "pe linie", alături. Cîh!)


Stau şi mă întreb, nu chiar din jilţul Marelui Inchizitor: e obligatoriu să apelăm la minciună, iar apoi să ocultăm - spre buna funcţionare a societăţii - că aceasta ar exista?
E ceva normal şi nu am realizat eu?



Mare tevatură în informarea de la care porneşte acest post, pe vorbele mari...


Şerban Papacostea spune, în context:
"... De cincizeci de ani, îndrumătorul meu, profesorul meu pentru istoria modernă a României a fost Doamna Cornelia Bodea...şi ce este istoria modernă a României şi cum trebuie scrisă istoria” Edificiul său ştiinţific are două coordonate - o maximă exigenţă ştiinţifică şi o înţelegere superioară a funcţiei educative a istoriei”. Lecţia dată este că „e suficient să noi să rostim adevărul şi în felul acesta să ne slujim neamul”.

Pricep mai greu aici cum e să ai 50 DE ANI profesor, magistru pe careva. Înseamnă că nu ai apucat să-ţi iei zborul!
Cum, atari mici inexactităţi pot fi lansate în eter, cîtă vreme există un scop onorabil?
Da? Care e acela?
Să se simtă bine nonagenara, pîndită de sentimente nu tocmai plăcute la sfîrşit de viaţă?
În condiţiile în care pregătirile pentru Marea Trecere (că tot îl citează pe Blaga!) nu par a-i fi la îndemînă?


"Cum trebuie scrisă istoria...", "Maximă exigenţă ştiinţifică"
Şi aici, şi la gargara despre a rosti adevărul şi a le sluji neamul, cred că niţică prudenţă nu ar strica deloc. Măcar ca istorici, adică oameni posedînd cunoştinţă mai mult decît alţii despre cohorte de inşi convinse şi ele - în curgerea deceniilor şi secolilor - că izbutesc în aşa demers. Acela de a sluji neamul. Pomeneam în anteriorul post despre performanţa unora de a opina savant cum e cu întruparea religioasă. Alţii, din tot arcul politic, debordau şi ei, mai ales între războaie, de încrederea că au identificat (numai ei, bineînţeles...) calea fericirii neamului. Şi a ieşit, vai de steaua noastră!...


Apropo de adevăr, dna Academician cu A mare (nu o spun cu răutate, cît pentru a puncta că nemuritorii noştri par să fie mai ahtiaţi decît subsemnatul după a fi băgaţi în seamă - semn de Eu fals mai măricel decît al meu...) Cornelia Bodea povesteşte (prin intermediul unui emul ce-o ia în serios, Radu Florescu la nume):

"”. Nu mai puţin preţuită avea să fie şi de Gh. Brătianu, care i-a mărturisit cum i-a fost adus un paşaport semnat de Ana Pauker cu îndemnul de pleca din ţară. „Şi l-am întrebat: Plecaţi Domnule Brătianu? Replica a fost simplă: Mă numesc Brătianu Domnişoară Bodea. Acest om a murit pentru această ţară, dar nu a vrut s-o părăsească. A fost pentru mine un îndemn. Rămâi şi lucrezi!”."

Dacă nu ai habar de istorie, poţi la în serios afirmaţia. După ştiinţa mea, patriarhii Brătienilor au întins-o lesne peste hotare, la adăpost, cînd instinctul de conservare le-a cerut-o. Ion C., imediat după 1848 (probabil că nici în anii ultimi ai lui Cuza nu ieşea prea des din casă...). Fiul Ionel, la 1916-18. Cum, ultimul era pe atunci prim-ministru şi nu se cădea să comită eroismul rămînerii în Bucureştiul ocupat? Sînt convins că ar fi întins-o la mai bine şi dacă nu se găsea la cîrma ţării...

În acelaşi timp, nu ştiu cîţi bani fac vorbele despre verticalitatea lui Gheorghe Brătianu. Ştiu că vanitatea i-a fost însuşire îndeosebi la 1930-31, cînd s-a apucat să sape partidul familiei, doar-doar o primi prin graţia lui Carol II un loc mai în faţă. Şi încă subsemnatul este aici temperat în afirmaţii - comparativ cu C. Argetoianu (parcă nici Mihai Manoilescu nu-i departe întru spirit critic...).


Privesc cu multă prudenţă şi ideea că Ana Pauker i-a trimis georgistului un paşaport. Poate am citit eu prea puţin, dar nu am ştiinţă să fi plecat vreun "duşman al poporului" din ţară pe o asemenea filieră. Mai ales un fost simpatizant al lui Mussolini, al totalitarismului de dreapta - motiv pentru care nici anglo-americanii nu s-au înghesuit să-l caute pe Gheorghe Brătianu în anii războiului.


PS
Chestia cu "Maximă exigenţă ştiinţifică" îmi aduce aminte de un nepot ce-şi ridica în slăvi unchiul, Mihai Haret fiind acesta din urmă.
Bineînţeles că Marele Om nu prea avea treabă cu acele epitete inflamate.
ORI, PRIN DEFINIŢIE, AU NEVOIE DE AŞA VORBE TOCMAI CEI CARE SIMT, INTERIOR, CĂ LE LIPSESC?
Zic şi eu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu