marți, 8 februarie 2011

La soare... De-ale Bucureştiului / ţării

I

Soarele ăsta, care transpiră multă proximă primăvară, e pe strada Dionisie Lupu.
Stau la uşa unui blockhaus interbelic. la 11 convenisem aici de un interviu. Nu e nimeni.
Civilizat este să se scurgă timpul academic. Sfertul adică. Aşa că îmi întind figura spre soarele de care vorbeam. Tare plăcut... Aveam nevoie de aşa ceva, la pigment, dar şi la vitamina C - înţeleg că mîna lui Helios fixează mai bine în noi unele şi altele.

Pe cînd stau aşa, mai cobor privirea.
Cald... Se topeşte în consecinţă zăpada. Pic-pic... Vor rămîne gunoaie / mai urît... Şi-mi fuge mintea la un reportaj tv de aseară, nici nu mai contează canalul. Se retrage zăpada şi rămîn gunoiaiele... Menajere, dar şi praf/noroi. Atîtea tone. De n ori mai mult decît zice Uniunea Europeană...
Deja cunosc discursul.
Primăria nu face îndeajuns...

Pînă să face Edilul, mă uit la gunoaiele din preajma rigolei. Un pet, în preajmă un ambalaj. Astea nu mai au treabă cu Primăria, ci cu noi.
Mi-a trecut vremea cînd mă dădeam moral. Constat doar că unghiul ăsta scapă teleaştilor. Şi sare, totuşi, în ochi. Pînă la gunoaie, e o mînă şi care produce bună parte.
De asta nu se spune nimic.

Gîndesc dacă nu cumva o scădea audienţa, în urma unor aşa precizări. Am senzaţia că, mai ales dacă lansezi delicat informaţia / completarea, nu e gaură în cer de iritare. Probabil că sîntem însă mult prea cotropiţi de ideea că Primăria... E ca în religie, n-avem treabă la moduls erios cu ale ei, dar la discursuri sîntem primii şi de neoprit.
Aşa o fi şi aici...


II

Ajung acasă.
Un vecin. De vîrsta mea.
Eu am aproape doi ani de şomaj, el fo 14.
Mă dezamăgeşte: aproape că îl imită pe-ăl personaj de Caragiale, pe care îl sparie tot. Vecinul nu ajunge, ce e drept, să propună o tiranie ca în Rusie, dar de Băsescu tot se plînge...
Nu are vagă idee, megieşul, că există, ne e repartizată şi o contribuţie a noastră de a ne influenţa viaţa. Că, dacă nu îmi merge bine, inerent e loc de îndreptat ceva iar asta e posibil, mult-puţin, inspirat sau ba...
Privesc la el că-şi are discursul, nu şi dram de atenţie la celălalt. Îl turuie şi atît.
Mă sperie chiar niţel: aşa or fi mai toţi în lumea asta unde fui aterizat?

Apare şi Dom' profesor. De matematici, pensionar. Vreo 78 de ani, dar se ţine bine. Întrucît este activ şi de o fire veselă, îl simpatizez, inclusiv în gesturi diurne.
N-am umblat însă îndeajuns la aparenţă.
Ne invită, pe noi tinerii, să facem... Că şi ei au făcut. Apoi începe şi el să se plîngă, de ăla şi de altul. Că au vîndut (Ei, Ăştia) fabricile.
"Vorbiţi serios?", mă scapă gura.
Da, e serios.

Nici dram de idee că alea, la vreun 1991, nu mai făceau doi bani, odată ograda deschisă spre lumea de piaţă.

Sperietura mi se accentuează.
Ştiţi de ce?
De teama să nu mă cred printre puţinii normali.
Nu măvreau într-o categorie crunt minoritară, se pare...

Dar adică tot mă paşte pericolul să mă cred deştept (şi să o iau în barbă pe măsură, de la Viaţă), hai să iau totuşi un aconto de aşa gest... Şi să îmi încerc elasticitatea în a trăi cuaşa tipi prin jur.


Mă duc iar la acel interviu, unde nu era nimeni la 11-le a.m. convenit ("Sînt toţi la o filmare, domnule", aveam să aflu, ceva mai tîrziu).
Mîine la altele.
Ţine-ţi-mi pumnii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu