luni, 28 februarie 2011

Prudenţă la texte glorioase

Mi-a căzut sub ochi un text al criticului Alex Ştefănescu.
"Un mare om", îm România literară din 18 septembrie 2009 (vezi arhiva acestei reviste)
Se referă la Cicerone Ioniţoiu, militant anticomunist.






E acolo o prezentare elogioasă a unui fost deţinut politic, ce ulterior închisorii a militat (inclusiv pe calea scrisului) pentru cunoaşterea de către public a ororilor din închisorile comuniste.
Activitatea lui Cicerone Ioniţoiu este în sine mai mult decît stimabilă, dar cred că în acest articol se sare totuşi peste cal. Se poate spune aici: "Da, domnule, ai dreptate, dar ai putea trece şi mata cu vederea chestiile astea... E prea mare acest om ca să-i cauţi pete în soare, după cum orice observaţie critică la munca unor asemenea oameni aduce apă la moara neocomuniştilor etc.!"


Aşa o fi, dar tot am să le pomenesc!
Răutate, recunosc.
Dar şi nechef de a fi manipulat, inclusiv de nume ilustre.



Unul este autorul articolului.

E vorba de foarte cunoscutul Alex Ştefănescu.
Tocmai pentru că e mare m-aş fi aşteptat la o prezentare întrucîtva mai echilibrată. În context, dacă tot nu pomeneşte de vreun defect sau omenească slăbiciune la subiectul articolului, măcar să ne lase pe noi să-l trecem pe Ioniţoiu în categoria marilor Oameni. Nu să-şi exprime din start/titlu partizanatul necondiţionat.

În acelaşi timp, mi se pare bizar ca un om cu parti-pris, Ştefănescu fiind editorul unor cărţi ale fostului deţinut politic, să purceadă şi la un articol elogios despre un subiect din care încasase deja nişte bani...



Legat de Ioniţoiu, l-am auzit vorbind parcă la un moment dat - dacă nu încurc lucrurile - la un miting prin 1990-91. Mi s-a părut, cu un termen al lui Alex. Kiriţescu ("Gaiţele") la care revin des, cam izaltat. Mi se va spune că a suferit, respectiv că a realizat multe, dar prudenţa mea în faţa afirmaţiilor unui asemenea tip uman rămîne.
Poate că procedez bine.
De pildă, cînd mi se vorbeşte despre traiul periculos sub Ceauşescu al lui Ionniţoiu:


După eliberarea din închisoare, n-a încetat să protesteze, înfruntându-l deschis pe Nicolae Ceauşescu, considerând că face parte în continuare din Partidul Naţional Ţărănesc (în care s-a înscris încă din tinereţe), adunând informaţii, pentru a le salva de la uitare, despre toţi cei care au fost torturaţi sau omorâţi în închisori din motive politice. Când laţul Securităţii s-a strâns în jurul său, când a înţeles că urmează să fie lichidat, a cerut energic să plece din România şi a obţinut în acest scop sprijinul unor români din exil, al preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, al unor congresmeni americani. A reuşit să plece, în 1979, ducând cu sine, ascunse în pingelele pantofilor, microfilmele fişelor referitoare la victimele regimului comunist. Iar în Franţa a luptat mai departe şi luptă şi azi…

Nu sînt omul care să o acuz pe o Doina Cornea, precum cei de la "România Mare", că a făcut disidenţă avîndu-şi fiica în Franţa. Dar voi privi totuşi cu zîmbet lupta eroică a cuiva care putea influenţa străinătatea cît să plece de aici cînd doreşte, iar totodată poseda mijloace tehnice pentru a microfilma cît să plaseze imaginea a numeroase documente în talpa pantofilor.
Cu oarecare rezervă privesc şi ideea că se strîngea laţul Securităţii, care voia chiar să-l lichideze...


Închei subliniind din nou că nu mi se pare de bun gust entuziasmul criticului Alex Ştefănescu, ce ia de bune zisele interlocutorului, ba pune şi de la el, cum se mai spune.


PS
Apropo de activitatea contestatară a lui Ioniţoiu, poate şi a unui alt neobosit, Corneliu Coposu, nu am auzit ca vreunul să-şi fi exprimat solidaritatea cu un Paul Goma, de pildă. Poate nu cunosc eu suficient istoria, dar singurul gest politic de luat în seamă al PNŢ a fost aderarea (altminteri un indiscutabil oportunism) la creştin-democraţia europeană.
Nu dau cu nimeni de pămînt, dar cred că observaţia poate fi luată în seamă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu