vineri, 25 februarie 2011

Răutăţi / Mirări

Un pasaj în memoriile lui Mircea Eliade:


"Îl vedeam, fireşte, pe Nae Ionescu şi discutam cu el presupoziţiile prefeţei (De 2000 de ani, la cartea lui Mihail Sebastian, n. M.O.). Ii mărturisisem că argumentul „Iuda suferă pentru că trebuie să sufere" (argument de tip hegelian) nu mă convinsese, pentru că pleca de la un fapt istoric – suferinţele evreilor – şi-i căuta originea şi sensul într-o taină: întruparea. I-am mai spus că nu înţeleg cum am putea afirma că evreii, sau oricare alt popor necreştin, nu vor fi mîntuiţi; asta ar însemna că ne substituim lui Dumnezeu..."



Una la mînă că privesc un pic ciudat credinţa respectivilor că există o mîntuire. Deci avem n ani de viaţă, şi o infinitate apoi pe baza acestui - mult spus - fir de nisip. O să vegetăm pasămite acolo, mîntuiţi sau ba, o eternitate.
E interesant aici că se poartă discuţii savante despre Hegel, nu şi despre infinitatea de după moarte. Aş privi-o măcar de angoasa plictiselii acesteia - bineînţeles la fel de discutabil fiind faptul că Acolo vom mai avea glandele noastre de aici, de pe Pămînt... (în acest caz nu vom mai fi noi).


Nici vreo grijă la Eliade, umblat altminteri prin India, că lumea o fi şi altfel decît ni se pare nouă că vrea creştinismul. Pasămite ca poporul evreu să sufere.


Apoi, spun tot eu, nimicul de la 2011, aş crede că pentru a-ţi da cu părerea despre mîntuire, trebuie să fii ceva mai curăţel.
(Trec peste faptul că a fi astfel, mai spre imaculat, e o treabă care nu ţine de noi, ci de dotările iniţiale de la Prea Divinul.)
Nu mi se pare, privind spre majoritatea celor care se agitau filosofic în interbelic (ba cred că omul în general nu le are foarte tare cu sfinţenia - altminteri se stingea de mult specia-i), că aceştia posedau cine ştie ce reală evlavie. Cît să trateze mîntuirea şi altfel ca un pur subiect livresc, intelectual.


E interesant de asemenea aici ce-o fi fost în mintea unui Nae Ionescu. Avea idee că execută ceva doar de bon ton, de scos personal în relief? Ori realmente era înfăşat, protejat (căci prinde bine...) în inconştient de ideea că într-adevăr are vreo treabă cu mîntuirea, întruparea şi altele asemenea.


Mda, două atitudini: bătutul realmente pe burtă cu Preaînălţimile ale condeierilor români interbelici, precum cei amintiţi mai sus, sau reticenţa celor de azi?
Ce va fi intervenit între timp, întreb şi eu, oarecum retoric?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu