vineri, 25 februarie 2011

Sfinţi, mituri

Am eu ce am cu ăştia...

Dar oare numai eu? Un (livresc) Anderson / Neo din "Matrix" ce făcea?

În acelaşi timp, meditam la albumul "The Wall" al celor de la Pink Floyd. De fapt e al lui Roger Waters, tip avînd probleme măricele cu Autoritatea.
Hazul face că durabile sînt, în cultura lumii, tocmai chetsiile ălora care nu-s ca restul!
Probabil eu descopăr acum cu o întîrziere de 500 de ani America, dar e de subliniat asta.



Dar asta fu doar introducerea.

Tatiana mea merge la un curs.
La Spitalul Sfînta Maria.
Aflăm noi, după un consult net, că e vorba de fostul Griviţa, pe la fel de fostul Bd 1 Mai.


Stau şi meditez, ca toţi ăia neînstare de ceva mai bun, dacă e o treabă cu denumirile de genul ăsta. Trec aici şi pe acelea personalizate care au acaparat mai tot, de la şcoli la stadioane.
Am mici îndoieli...


Bineînţeles că totul e de judecat, pe cît ne duc putirinţele, prin prisma lui Cît şi cui prodest.
Se simte un pacient mai reconfortant intrînd la policlinica ori spitalul cu nume de sfînt? Am îndoieli. Asta nu doar pentru că alde personalul de acolo nu are nici o treabă cu cele sfinte, decît eventual vreo aplecare de a aduce şi porni lumînări, cînd se stinge vreunul.
Dar în gesturile profesionale am dubii că s-a strecurat vreo undă de legătură conştientă cu divinul (mi-e teamă că nici conştientă...).


Dacă nu mă credeţi, trageţi un drum (şi cine nu o face?) în vreo unitate spitalicească. dacă nu cumva sînteţi picat în vreo manie cu cei de Sus, probabil veţi avea idei apropiate alor mele.


Subsemnatul nu ţine aici să reproşeze personalului medical că nu se comportă precum îngerii. Pur şi simplu privea un fapt de viaţă.


Ceva asemănător se întîmplă cu şcolile. Fosta mea "generală", nr. 56, are acum numele lui José Marti. Nu cred că elevii de acolo sînt mai aplecaţi, în generală, spre lumea culturală spaniolă, iar în particular pot încropi mai mult de 1-10 propoziţii despre ocrotitorul şcolii spiritual lor.
În ce priveşte personalul didactic, probabil că, în urma vreunui cataclism istoric, nu ar avea vreo jenă în a-l lăuda din nou (precum înaintaşii lor, adică) pe Stalin. Nu-i o ruşine, ci în statutul de funcţiuni, inclusiv didactic. Faci ce zice şeful / stăpînirea.
inclusiv cînd aceasta doreşte nume proprii la instituţii şcolare, de sănătate, publice şamd.


De unde vine chestia asta cu botezatul pomenitelor?
A apărut în 1990, mai exact după căderea comunismului la noi.
Exista o tradiţie interbelică oarecare în domeniu, cu denumiri proprii. Şcoala de pe Călăraşi, colţ cu Delea Veche parcă, purta numele "Arhiereul Calist".
Nu comentez acum de ce o fi fost instituit cîndva obiceiul. Cert este că mai fiinţase, pe plaiuri mioritice. După revoluţie, pe baza unui fenomen asupra căruia mai e de cercetat (cedarea foştilor comunişti în asemenea direcţie, poate drept compensaţie a necedării puterii, poate pentru a da iluzia unei schimbări reale etc.), s-a reluat acel sistem.


Mica problemă este doar că se schimbase ceva între timp în ecuaţie. Nu mai eram cei din 1900 sau 1930. Între altele, trecusem pe sub ceva dictatori. Cînd, întîmplător, nici divinitatea nu se înghesuise să ne ajute. Lumea românească a acceptat însă revenirea la vechile obiceiuri. Poate pentru că nu le lua în seamă precum ăi ca mine. Poate că era obişnuită cu formele fără fond, cu lucrul la faţadă, vorba unui Mitică Popescu.


Acestea se petreceau imediat după 1990. După opinia mea, ecartul dintre realitate şi pomenitul mod de spoire a realităţii a crescut. Poate în ţări civilizate e credibilă o unitate de sănătate hipermodernă cu nume de sfînt. Asta pentru că acolo există un anumit de pact cu ale credinţei, mai pragmatic, inclusiv în a respecta clauzele convenite deseori inconştient. Un Do ut des. La noi este doar o necontrazicere a toanelor autorităţilor.


În România, modernitatea aduce inevitabil - cel puţin în cazul acelora care nu se înghesuie la moaştele sfintei Paraschiva - o deplasare spre tot mai desuet a unor asemenea denumiri.
Poate nici nu e de mirare într-o cultură unde ne dăm religioşi, dar salivăm teribil la erosul exacerbat al media.


Ţara lui "Pupă-l în bot şi papă-i tot!". Aici e vorba inclusiv de Dumnezeu. Îmi văd de ale viscerelor, dar în paralel mă prefac a-Ţi lua în seamă perceptele, ca să-Ţi am ajutorul, cînd oi fi la greu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu