miercuri, 2 februarie 2011

Vorbele frumoase.

I


"Iar despre morţi numai de bine", spune mitropolitul Laurenţiu Streza, la plecarea dintre noi a lui Bartolomeu Anania.

Mare ne e frica de ei, dar refuzăm să ne-o recunoaştem, aşa că drapăm situaţia în vorbe mari...
Avem un talent mare, de hipnotizaţi, de a nu ne uita în spatele vorbelor mari... Ca nişte copii căscînd gura la ceva frumos, tare nu am vrea să plecăm de acolo, să ieşim din vraja momentului...

Alterori nu ne uităm de frică.
Dacă vine Acela, dupe noi?
O fi nasol cînd vine Acela? În vise, această avanpremieră, e nasol.


II

Apropo, sar de la una la alta ca orice egocentric (adică om normal, sau care barim se recunoaşte aşa).
Mă tot bîntuie prin vise controlul care mă prinde în ofsaid - fără bilete înseamnă asta - în transport comun.
Pentru că treaba asta indică o problemă nesănătoasă cu Superegoul, de rezolvat mai exact, mi-am propus să mă sugestionez la trezie/veghe a deveni obraznic, agresiv cu acela. Să vedem ce iese.
Recunosc a nu mă fi antrenat de ajuns....


Căci Controlul a trecut şi azi noapte (reamintesc, e vorba de vise), de data asta pe ruta feroviară Bucureşti-Olteniţa.
E drept că nu m-a abordat, ci doar trecut pe alături.
Era siderat că întîlnise doar 24 de bilete, cale de cîteva vagoane vewrificate pînă în acel moment.
24? Ani (ai posesorului visului)?
Mda, încep să simt nevoia patului de psihanaliză. Par să fie atîte de spus, de simţit.
O fi mult pînă cînd, vorba Mariei Cardinal, nu mai avem nimic de spus psihoterapeutului?
Nu mă îngrozeşte decît Suma. De bani, a şedinţelor, multe.


III
Văzut filmul cu adolescenţa lui John Lennon.
Am plecat de la el cu un gust prost. Cîte sînt de gestionat, căci viaţa e atît de complexă, situaţiile ei sînt atît de multe şi de imprevizibile. Vezi şerpuirile vieţii Juliei (aha, de aici vine Julian..., numele dat de fiu nepotului!), pe clar că o oroare interioară o împingea să le comită.
Mi-a mai atras dureros atenţia plînsul lui John, undeva spre sfîrşitul peliculei.
În situaţii d-astea mă sperie nu ideea acelui plîns să-i zicem estetic penibil (care aduce cu vomitatul postbahic, nu prea-ţi vine să-l faci...), cît perspectiva ca el să fie degeaba, să nu rezolve mare lucru. Să te ducă iar la poalele Colinei - vezi filmul cu Sean C., din 1965 -, cît s-o iei de la capăt.

Cam sumbru postul, nu?

Am simţit nevoia apoi să reascult "Mother" (1971).
Auuu, pe acelaşi disc e şi o melodie "God".
Că veni vorba, am senzaţia că - sacrilegiu! - în mintea noastră părinţii sînt înaintea lui Dumnezeu, Căci îi atribuim deseori celui de Sus trăsăturile genitorilor. Uneori inclusiv lipsa acestora. Adică n credem că El există.
Nu îmi atac aici părinţii. Poate doar Viaţa că i-a încurcat pe potecii cît să nu fie prezenţi cît îşi poate dori un copil la un moment dat.

Şi ajungem iar la vorba lui Ivan K., parcă - nu-s suficient de citit (a preluat-o parcă şi Nietzsche)...
Dacă nu are grijă ori nu există, să fiu lăsat să mă descurc cum pot.
Cum, există şi o să mă pedepsească fie şi avînd io dreptate?
Că trebuie să iau mai iute în seamă furia acestuia decît dreptatea?

Nasol.

Deşi textul e posibil să nu fie în temă cu cele de mai sus (ar fi mai degrabă "Mother" or "God"), simt nevoia să închei cu altă piesă Lennon:

http://www.youtube.com/watch?v=wCucBWwCxCg

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu