miercuri, 16 martie 2011

Ce-o să se aleagă de ăia cu spirit critic?!?

Între manualele de la facultate, cîteva mi s-au părut foarte interesante. Alături de "Istoria presei româneşti", mi-a plăcut de pildă acela despre "Psihologia comunicării".
Din ultimul am conspectat cu multă vervă, ca orice om cu vagă speranţă că se poate optimiza. Că se poate schimba adică, şi traversa niţel mai fără durere neasumată tărîmul acesta...


Nu aveam cum să nu reţin numele autorului: Matei Georgescu.



Bănuiam că e vorba de un profesor întrucîtva prăfuit.
Mare şi plăcută îmi fu însă mirarea - la primul curs pe această temă din semestrul II - să descopăr un individ din fericita categorie cumulînd atît înţelepciune, cît şi tinereţe fizică.
O oră (de fapt, o întîlnire de curs, deci ooră şi douăzeci minute) a decurs pentru mine nemaipomenit. Profesorul ne vorbea din suflet, nu din manual (în sine, foarte util, după cum am spus), solicita creativitate, opinii.


I-am căutat ceva materiale pe net, am dat de cîteva, inclusiv de un admirator. Răsfoindu-le, îndeosebi fotografiile, pîrdalnicul de conştient a fugit la un mic grup de oameni constituit în mintea mea.


Este vorba de vreo 3 psihanalişti. Vasile Dem Zamfirescu, Vera Şandor, Cătălin Popescu.
Privind retrospectiv, mie respectivii mi s-au părut mai puţin stăpîni pe viaţa lor, pe problemele lor decît aş fi crezut pe cînd frecventam grădiniţa, Kinder-garten-ul meu întru psihanaliză.
Unul dintre ei, altminteri sipamtic foc şi amic (în şedinţă...) la cataramă, fuma înainte de întrevedere. Nu mi se pare că acesta e un semn de echilibru, de gestiune onorabilă a interioarelor.


Se pune problema dacă aceia trebuie să fie ca în visele mele.
Poate nu.


În acelaşi timp, tot subsemnatul le-a luat apărarea. Ca să poţi avea o legătură cu pacienţii, respectiv să urmezi serios o şcoală, să ai de a face cu oameni şi să inovezi în domeniu, păi trebuie să plăteşti un preţ, nu să stai cu burta la soare lui a-face-cu-mai-chef , precum al lui Ordean.
Ca să ai de a face cu un client/pacient, e nevoie de o anumită mască. Nu-ţi poţi permite să te joci cu aşa ceva, cu măşti, după bunul plac.


Şi Matei Georgescu are una, o mască, la curs.
Iniţial, nu am dat însemnătate problemei, pînă cînd mi-a ţîşnit ideea "Ce-o face omul ăsta cu agresivităţile, care lipsesc la cursul cu noi?". Ba e posibil să lipsească şi în multe alte locuri ale vieţii profesorului nostru - aşa simt.
Ce-o face cu ele, cum le-o ţine în fericit frîu, mi-am zis.


Bineînţeles, există pericolul ca întregul meu demers să ţină de o imperioasă furie, a mea, de a demola idoli.
Chestie care se trage dintr-un trecut furtunos.


Pînă una-alta observaţiile trecute şi viitoare poate sînt de luat în seamă.
După cum, hulita dorinţă de a sparge idoli o avea şi ea vreun motiv. Ce nu strică a fi ştiut.


Una din iritările mele pe cele Persoane semnificative, de ieri sau de azi, au însă şi ele ceva motive. În parte întemeiate.
Cred că nu doar eu, dar şi alţi elevi, studenţi (mai puţin puşi pe bancuri de doi lei la cursuri) iau în serios ce le spune profesorul. Evită să-i bănuiescă, de asemenea, de vreo rea intenţie...


O fi semn de copilărie întîrziată?
Poate nu.


La Matei a început să mi se zgîlţîie corabia încrederii la un curs unde a format un grup de "rude", ales de o colegă (îmi scapă numele terapeutic al unui aşa demers - prietena mea Tatiana le ştie mai bine...). Că acel coleg a văzut în mine... bunica, treacă meargă. Pasabilă fu şi ideea că avu o relaţie rece cu acea mam-mare.

La acel stadiu, Matei ne-a întreabat ce simţim. Subsemnatul, prompt şi neavînd de lucru, spune că "furie".
Nu a investigat. Ar fi aflat că mi se părea destul de mult timp pierdut. Aflasem într-un sfert de ceas nişte vagi sentimente ale unui coleg, faţă de antecesori.


Ne-am dus în bancă.
Cineva a adus vorba aici de Marylin Monroe.
Eu mi-am dat cu părerea că fu o gîsculiţă, pe care setea de tandreţe din partea bărbaţilor a dus-o spre a poza şi finalmente a fi fetiţă drăguţă şi accesibilă pentru Tata. De acolo i s-a şi tras, de la face pe plac (teoretic aiurea) altuia şi a nu-şi trata propriile belele, dureri, sinistreli.


O colegă m-a atacat destul de dur pentru afirmaţie. Că de unde ştiu, că cine-s eu să emit o aşa părere. Fu momentul în care Matei a punctat că intervenţia mea se datorează, e marcată de furie.
I-am rugat să răspundă la obiect, adică argumentelor lansate de mine.
Pas de te înţelege!
Matei a repetat povestea cu furia, lucru care m-a... înfuriat suplimentar. Nu m-am exteriorizat însă mitocăneşte, doar am solicitat ca opnenţii mei să se întoarcă la cestiune.
De unde!


Plecat de acolo, mi s-a părut aiurea ca profesorul meu să procedeze cum o făcuse. Terapeutic vorbind, dacă cineva se deschide ("acceptă să se prezinte vulnerabil", ca să citez din volum Matei G.), nu foloseşti mărturisirile drept armă împotriva lui.
I-am luat însă tot eu apărarea, în minte-mi, că de fapt ar fi provocat INTENŢIONAT un transfer, zguduind furia infantilă (şi iniţial vizînd pe alţii, adică părinţii).
Argumentul nu ţinea însă. Asemenea lovituri se lansează, terapeutic, în spaţiul securizat al cabinetului psihanalitic, nu de faţă cu n colegi...
Am luat ca atare în calcul şi vreo invidie pentru careva manifestîndu-se mai slobod, fără oprelişti.


În fine.
La cursul următor, ne-a vorbit despre un psiholog american, specialist în a aplana dispute inclusiv de ghetou.
Mie mi s-a părut că îl prezenta elogios pe acel confrate al său.
Cred că nu mă înşel, era într-adevăr elogios.


Între altele, că acela se duce în faţa mafiotului negru şi nu se irita de batjocurile cu care era întîmpinat ("Nu vezi că ieşti de doi lei, păi tu vii pentru ca să...? Ha!"). Iar apoi solul se făcea preş un timp, cu glas domol, pentru ca la urmă să împace lumea în conflict, adică o bandă de fioroşi borfaşi cu alta.


Este şi sistemul pe care Matei l-a aplicat în cazul unei dispute a lui cu o vecină căreia îi inundase tavanul. Acelaşi stil verbal domol şi pomenind că îi înţelege trăirile vecinicăi, că şi el dacă ar fi în acea situaţie şamd...

Mie unuia mi s-a părut livrescă relatarea. I-am şi spus, conferenţiarului, că te înfurii suplimentar, în realitate, dacă eşti luat aşa. Aceasta din mai multe motive. Şi nu-i doar cazul unui furios precum subsemnatul.


Pur şi simplu, pe de o parte, nu mai eşti ascultat (ori acela, reclamantul vrea mult asta...), după cum îţi cere un efort imens să ieşi din registrul tău furios către cel domol. Totodată, mai oricare simte în demesul domolului din faţă o încercare de a fi dus cu preşul.


În aşa situaţie, în opinia Ordean, ideal este ca ăl vizitat de un vecin furios să asculte cu suficientă atenţie şi consideraţie. Dacă poate. Abia după ce furiosul îşi epuizează pe calea vorbelor iritarea, e loc (şi încă mult, nici o... ejaculare nu calmează într-atît!) de îndreptat lucrurile.



S-a mai întîmplat ceva în momentul în care Matei a pomenit despre o dispută Freud-Einstein. Despre pericolele energiei nucleare.

Mi s-a părut din start, cronologic, dubioasă o asemenea discuţie. Poate greşeam, asociind Proiectul Manhattan (demarat în 1942) cu momentul conştientizării pomenitei ameninţări. Pe acelaşi drum nesigur, am socotit că, în anul (1939) morţii de cancer, numai de dispute (probabil despre misiva adresată - de cîţiva fizicieni între care Albert E. - preşedintelui Roosevelt, asta presupunînd că s-a aflat public de ea!) nu i-o fi ars lui Freud.
De partea cealaltă, Matei s-a dovedit absolut neştiutor despre situaţie. El vehicula, ne preda în stil i-aş spune tabloid despre un moment, îi releva o mare importanţă, dar nu aducea, nu cunoştea amănunte.


Ceva asemănător mi s-a relevat profesorul nostru şi în cazul unor zise despre eforturile aceluiaşi negociator american (pomenit în startul acestui post), între israelieni şi palestinieni. Curios, am vrut să aflu dacă demersul a avut loc cu Arafat sau cu Hamas - pe ultimii bănuindu-i mai puţin aplecaţi spre ale negocierii.
Nu putut să-mi spună. Nu avea detalii. Însă oferea momentul drept succes al metodei psihologice cu pricina.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu