sâmbătă, 19 martie 2011

De-ale vieţii

I

Am aproape doi ani de cînd un băiat bun (ca în bancurile cu trista Ancuţa, unde un asemenea om îi dădea ceva care o făcea să rîdă cu gura pînă la urechi: o lamă), căruia persoana, firea mea îi aduceau aminte de toate nerezolvările interioare, m-a dat afară de la serviciul de atunci.
Poate nu-i mai contează numele.

Am tot căutat apoi ceva în domeniul pentru care aveam calificare şi ce, întîmplător, mi se potrivea: dektop-publishingul. Tehnoredactarea deceniului 10.
Un an nu a mişcat mai deloc, nu găseam anunţuri, nu mă chemau nici la interviu.
După aceea, poate legat de relansarea sectorului particular, m-au mai solicitat la interviuri. Fără succes.

La un moment dat, prietena m-a împins (întîmplător ea preluase şi hăţurile materiale ale casei) să caut şi altceva. Din ce se găseşte la gazeta de joburi, nu mă nimerii cu mai nimic. Din n motive.

De fapt, a spăla maşini. Sau paznic.
Nu fu deloc uşor să accept asta, şi mai ales ca interiorul meu să accepte asta.

E vorba de idee, căci pînă la urmă nu am amuns să patrulez la vreo tarla la margine de Bucureşti, pentru 8 milioane. la un număr de 250-260 ore lunar.

Dar se pare că voi merge la spălat de maşini.


E o treabă tare neplăcută.
Asta şi pentru că al meu interior nu a acceptat ideea decît în forma care a voit el.
Da, interiorul e una, mintea altceva. Unii spun că e semn de nebunie, alţii de psihologie clasică, a tipului scindat. Adică ăla care nu se ia aşa cum este... Cu sperietură cu tot.

Revenind, interiorul vru să renunţ la orice planuri mai mari de viitor. "Vei sta acolo, îţi vei face locul cît de cît plăcut, şi gata!", fu condiţia. Dictatul.
N-am avut ce face.
Adio planuri, adio vise, adio roze-uri.
Dar înţeleg de ce Interiorul procedează aşa. Reduce ecartul care crează de fapt durerile.

Şi mai fură destule amaruri de acceptat, ori de conştientizat că-s neapărat de acceptat în viitor. Daţi-mi voie să nu intru la amănunte...



II

În paralel, exersam de mai multe luni, poate ani nişte sentimente faţă de fiul meu minor. Nu prea plăcute.
Mă obosea.
Nu-mi trebuia multă trecere prin psihologie pentru a mirosi ce şi cum. De ce.


Cert este că, după acceptarea ideii cu mersul la spălat de maşini (o să arăt nice în cizme de cauciuc!), s-a schimbat ceva în bine faţă de el. Îl pot privi altfel.
Cred că s-a redus din toxicitatea indiscutabilă - a mea! - de dinainte.



Mi-a fugit vorba la o zisă a lui Dostoievski, în prefaţa Fraţilor Karamazov. Preluată de la Apostolul Pavel.
Sună, reproduc din memoria mea de ateu, cam aşa:

"Pentru ca bobul de grîu să încolţească, sămînţa trebuie să moară."

A, uite aici - oarecum - originalul, pe scribd.com: „Amin, amin, grăiesc vouă ; grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt, dacă nu va muri, rămîne stingher; dar dacă va muri, aduce multă roadă." (Evanghelia, după Ioan, cap. XII, 24.


Mai vorbim.

2 comentarii:

  1. Bancul nu era cu Ancutza, ci cu Alinutza :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu cunosc setul de glume cu A. din 1985., de la un coleg dins ticlăria unde lucram atunci. Mi-aduc aminte clar că era Ancuţa.
    Nu-i nici o problemă dacă povestitorul a încurcat prenumele, îl pot schimba.

    RăspundețiȘtergere