luni, 28 martie 2011

Din nou despre relaţie profesor - elev

.
.
.
Adică a ideii din precedentele două postări.



Plimbare cu bărbatul în devenire al familiei (chiar şi la 10 ani tot asta e!) prin faţa Facultăţii bucureştene de Drept.



Un arbore tăiat, mai exact ce i-a rămas la bază. Ciotul.
Gros.
"Ăsta are uşor suta de ani..." Caut în minte un personaj istoric care să ilustreze vechimea în cauză. O fi trecut şi Cuza pe lîngă el, cînd era copac tînăr..."


Fiul Radu mă întreabă cine fu Cuza. "A domnit în Ţara Românească, tata?". Nu a apucat să înveţe despre el la orele de istorie din clasa IV-a.
Mă apuc să-i dau cîteva date. Că a fost primul domnitor în ambele ţări, Moldova şi Ţ.R., dar de felul său din prima.
Caut în minte şi alte amănunte, dar la nivelul ăsta mi se amorsează brusc ideea părţii mai puţin luminoase a colonelului ajuns înainte de 1859 prefect la Galaţi.
Aici, se aliază în mine atît partea contestatară , cît şi cea oarecum inteligentă... Ambele găsesc normal să dea copilului detalii mai puţin onorabile din viaţa lui A.I. Cuza.


Tot în minte (cine moaş'sa a făcut-o aşa complicată?!), în sens contrar, acţionează o congniţie i-aş spune socială. Adică eu am preluat aici discret, dar adînc, părerea celor din jur - parte din aceştia aspirînd ideea pe nemestecate, parte meditînd la ea şi găsind că are dreptate.


Ce fel de dreptate?
Păi, cum că un copil, dacă află că maturu' mai şi greşeşte, şi-o ia în cap.


Aha.
Care anume matur?
Păi Cuza. Nu e bine să ştie prostiile alea despre el. Am auzit şi eu la televizor. Poate nici nu sînt adevărate chestiile alea, că devenise dictator, că ţinea amantă.
Şi dacă ar fi?
Io nu cred.
Dar dacă totuşi aşa ar fi? Vezi şi dumneata la politicienii de azi, care e sfînt?
Păi dacă e aşa, tot nu e bine să ştie copiii. Să afle cînd le-o veni vremea, după douăj' de ani!

Zici dumneata că e mai bine aşa...
Io aşa zic. Şi-o iau în cap. AŞA SIMT EU...


Omul are într-un fel dreptate. Copilul riscă să extindă procedeul contestării şi asupra celorlalţi maturi din viaţa lui, în viaţă şi ai prezentului.
Asta o fi ceva rău?
Mulţi spun că da.


Dar, oare, dacă îi explicăm că omul e om, că posedă şi păcate, inclusiv părinţii, apropiaţii săi - asta cum o fi?
E o dramă dacă îi spun că şi eu am, că şi eu mă scobeam în nas precum el, copilul, ba o mai fac şi azi, cînd nu mă vede nimeni? Şi multe altele.
Nu cred că e dramă. Dacă am încredere în sîmburele de maturitate în formare al copilului, poate nu se va prăvăli cerul din aşa mărturisire.


Vorbe mari?
Ehe, să-ţi facă vreun pocinog şi să vezi ce laşi matale principiile astea frumoase, în favoarea milităriei din pod!...
Ai şi dumneata dreptate. Se tot întîmplă derapaje de-astea, spre infantil şi spre năzdrăvănism.


Dar discuţia asupra principiului rămîne.
Îi spun sau nu îi spun asupra scăderilor maturilor? Ori eventual asupra dozei de neplăcut a vieţii, care îl alteaptă?
Parcă i-aş spune, totuşi.


Vorbeam în ultimele două postări despre dascălii care ţin să-şi ducă elevii de mînă, care nu-i lasă să gîndească.
Un asemenea om cred că nu poate avea oarece confruntare, cu copiii, cu adolescenţii - în ipoteticul caz că le oferă atuul imperfecţiunii adultului.
Nu e uşor să le ţii apoi piept.
"Ce, bre, vii mata să ne dai lecţii?!... Hai, plimbă ursul!" (sau ce expresie similară o fi la modă azi, că nu prea-s în temă)


Mulţi, căci aşa e viaţa, nu au răbdare pentru a prezenta în modul indicat de mine lucrurile, faptele istorice şi nu numai.
Mda, şi ăsta e un fapt de care trebuie ţinut cont...
"Şi tu ai dreptate!..." - vorba vizirului.



PS
El e tînărul care a generat dilema de mai sus...:



PS 2
Recunosc, oarece tristeţe pe chip de la mine o moşteneşte domnul din imaginea mai sus.
.
.
.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu