luni, 21 martie 2011

Efectul de cerc. În zona Gălbenelelor

Deşi nu cunosc exact definiţia din dicţionar, mi s-a spus şi mie că aşa ceva este metafora pentru cunoaştere. Cu cît cercul ţi se măreşte, cu atît circumferinţa sa, şi implicit cunoştinţa a ceea ce este în afara cercului (şi deci a cunoaşterii noastre) sporeşte.

În paralel, cu cît cunoşti mai bine un subiect, cu atît mai mult eşti tentat să pătrunzi în domenii limitrofe acestuia. Şi, ulterior, în vecinii limitrofelor.


Dar asta este deja la mintea cocoşului, nu?



Ni se întîmplă şi în cele legate de istoria mersului pe munte...



Mi-a căzut sub ochi, pe cînd căutam materiale despre Furcile Gălbenelelor, relatarea unei ture pe acest traseu.
Poate neaşteptat, poate nu, rîndurile în cauză aparţin unei femei.



Mărturisesc că, dincolo de satisfacţia de a găsi (încă) o descriere a locului, m-a bucurat să descopăr în posesoarea acelui condei şi o admiratoare a unei cărţi ("Amintirile unui alpinist"), a unui confrate (Niculae baticu) pe care şi eu îl apreciez mult.
Ea reproduce, spre marea-mi satisfacţie, numeroase pasaje din descrierea premierei altminteri întîiului traseu de perete de la noi:

"Chiar de a doua zi am început pregătirile, îmi dădeam seama că nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumpărat nişte pantofi de plajă cu talpa de sfoară. Ion a cumpărat de la Obor două frânghii a cîte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuia să o aibă o frînghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem, să urcăm, nu să cădem..."
Etc.

Acest gen de citat se repetă, fericit, şi în restul materialului.


Mai mult decît aceste încîntări personale mi-au atras atenţia două precizări ale autoarei:


Prindem o varianta a potecii ce merge spre Valea Galbinelelor si ne caznim putin cu vegetatia in zona.Coboram pana la urma pe fir...nu m-am mai intalnit cu valea asta de 3 ani aproape, dar am si acum in minte prima urcare pe Vale /.../ cand a fost totul o aventura, cu scos coarda la ultimile 2 saritori, asigurare etc.
/.../ Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data..."

Asemenea pusee de tensiune, le-aş putea spune, alternează cu o descriere domoală şi mai mult decît plăcută sufletului. De genul:

Atingerea stancii este placuta, la umbra, pe portiunile curate, fara grohotis, gasim o stanca spalata de zapezi insa placuta la atingere si sigura pentru pasii nostrii. Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data...Atunci cand se termina umbra se termina si Valea si iesim in dreptul grotei din partea dreapta a vaii (cum urcam)-Hotel Galbinele.


Variaţia de duş scoţian continuă:

Ne continuam drumul pe Hornul Coamei. Alte amintiri, asa cum il vedeam acum 4 ani, negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru. De data asta intru fara frica si toate saritoriile merg parcurse in sprait, asa cum imi place mie. Nu prea am motivatie sa renunt la racoarea de aici si sa schimb incaltarile comode cu espadrilele de catarat.

Tot eu sînt plăcut impresionat de curajul autoarei, căci nu multă lume detaliează sincer o ţîţîială a fundului propriu, cît şi de forţa stilistică a forţelor sale. Daţi-mi voie să repet:

Negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru.


Intrarea in traseu este scrisa pe peretele stang al Hornului Coamei, cum urcam. Numele traseului si gradul+ o sageata pentru a indica directia si faptul ca incepe in traverseu.

Din acest moment, neaşteptat poate, bună dispoziţia dispare pentru o lungă durată din rîndurile alpinistei noastre.
Căci omeneşti or fi nu doar marile victorii, ci şi momentele în care ne atingem limitele, ba chiar le depăşim, şi nu în sens eroic:


Intrarea asta e ciudata rau /.../. Pasul e ciudat, asa la inceput de traseu. Eu ma spetesc si mai tare pe aici, ma folosesc in plus si de codelina pusa acolo, cred ca pentru un rapel pe Hornul Coamei si deja inceputul e de rau augur pentru un traseu de 4.
Apoi traverseul continua pe o brana larga si merge mai bine, pana intr-o prima regrupare comoda. Si noroc ca era comoda caci am stat aici mult si bine....coarda imi fugea din maini, cu /colegul/ nu puteam comunica caci muchia ce ne despartea nu ne ajuta cu nimic si ne auzeam cu dificultate. Poate am stat si 1 h acolo...Noroc ca nu era frig, filand coarda, gandindu-ma la vrute si nevrute. Apoi am inceput o enervanta descatarare pentru ca era nevoie de toata atentia necesara caci daca imi fugea o pietricica de sub picioare, coarda ma trimitea jos de tot. Mi-am mancat nervii pe aici si cand credeam ca am terminat,am mai dat peste un pas idiot,ce parea atat de expus dupa tot mersul pe orizontala.


Cand a inceput efectiv traseul, ma gaseam cu nervii intinsi la maxim si nu vroiam decat sa incheiem mai repede socotelile in Peretele Galbinelelor."

Starea se prelungeşte.

/Capul de coardă/ intra in primul diedru, trece de mica burta ce il blocheaza,prin stanga si incepe sa fie entuziasmat si sa imi spuna ca ii place. Eu, asa nervoasa cum sunt nu gasesc nimic dragut (desi traseul are pasi draguti, dar eu eram intr-o pasa foarte proasta probabil).Ies din diedru si nimeresc pe niste prize de conglomerat cu care mai sa raman in mana sau care se dezintegreaza sub piciorul meu. Si pana in noua regrupare cheful meu ajunge pe rosu.

O variaţie de dispoziţie se petrece totuşi în aceste locuri, dar, poate neaşteptat, ea vine din filele celui care a parcurs pentru prima dată Furcile:

Iata si cat de frumos descrie pasajul Baticu, in cartea sa:
"Urcuşul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcăm, a fost foarte plăcut. Am ajuns cu uşurinţă la capătul lui. Acolo, un bolovan îmi închidea calea. Bănuiam că deasupra lui voi găsi o platformă de regrupare... "


Este reprodusă aici integral parcurgerea din 1935 a întregii lungimi.
Neaşteptatul drog se risipeşte însă imediat, la revenirea în realitate:

Deasupra se vede cerul, se vad si norii cum alearga dar oricat mi-as dori stiu ca nu iesim doar dintr-o noua lungime. [la creastă] /.../
E un horn lung de 40-50 m, cred ca singurul moment fain (primii 25, caci dupa aceea au inceput sa ma doara tendoanele de la glezna din cauza pozitiei in care stateam in espadrile).
Si tocmai cand ma rugam sa se termine mai repede-rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns la fereastra, pe langa care m-am tarat intr-un fel ciudat de mersul piticului.

Fata are dispoziţie aici să pomenească, din durerea proprie, de mersul aparent destins al înaintaşilor (ce-i drept,în descrierea iniţială, din deceniul patru, lucrurile au fost ceva mai viforoase - vezi Post Scriptumul acestui post)

Pentru cei care au facut prima ascensiune, bucata a fost chiar interesanta.
"Am început să cercetez cele două praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotărît pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocată de tavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri tîrîş . În continuare, brîul s-a lărgit şi am găsit chiar şi o mică grotă, în perete, unde ne-am fi putut adăposti de vreme rea. La capătul de est al acestei grote, se vedeau cîteva fisurele pe perete. Nu am putut însă bate nici un piton în ele. A trebuit să facem o piramidă, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 4—5 metri, după care am mers la dreapta pe o platformă lungă şi largă."


În anul de graţie 2011, vîntul bate în cu totul altă direcţie:
Iara nervi, iara draci, cum ar spune tata, cred ca eram cu capsa pusa drept pentru care plecarea din regrupare imi pare de-a dreptul imposibila. Recurg la toate smecheriile tehnice pe care le stiu, scarita, prusice, dar nu reusesc sa ma concentrez si nu se leaga nimic. Cand ma vad scapata si de asta imi jur ca nu ma mai intorc pe traseul asta si cu maxima viteza urc ca sa ies in creasta Costila-Galbinele. Declar ca nu mi-a placut deloc traseul, /capul de coardă/ imi spune ca am avut eu o zi proasta. Asa o fi dar hai sa tropaim cu talent ca drum lung avem in fata...Continuam pe creasta CG, iesim apoi in Braul Mare al Costilei si incepem lunga si neplacuta coborare pe Brana Aeriana.


Paralela cu vremile şi persoana de demult este iar nefavorabilă propriei persoane:

Baticu a ales iesirea in platou:
"Am ieşit în platou şi am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Buşteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucureşti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineaţa, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat:— Ce aţi făcut ieri ?— [...]— L-am urcat, a fost răspunsul meu.La celălalt capăt al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane..." şi citarea continuă, reproducînd şi opinia lui Baticu despre premiere.
"


De acum, scenariul ne este cunoscut:
Nu stiu de ce nu imi place deloc traseul asta (Brana Aeriana), poate pentru ca este expus pe alocuri, poate pentru ca atunci cand ajung aici sunt deja obosita si trebuie sa fiu foarte atenta si sa incerc sa raman concentrata la ceea ce fac..In general daca il parcug de 2-3 ori pe an deja imi este suficient, mai ales ca am impresia ca poteca se degradeaza acolo pe zi ce trece.


Abia cînd este depăşită zona accidentată reapare tonul mai-mai să-i spunem sadovenian, calm, cald, domol. De-a dreptul brusc.
Desi ziua a fost agitata si lunga, noaptea cade linistit si inserarea e scurta. La izvorul de sub refugiu ne prinde cu adevarat intunericul insa noi comboram usor prin padurea adormita. Poteca e inca uscata, frunzele nu au acoperit urmele, aerul e caldut si padurea e inca plina de viata. Aerul caldut ne lasa sa coboram in tricou si ne intrebam impreuna cat timp va mai tine vara???...



Indispoziţia din timpul drumului prin abrupt nu o împiedică pe autoare să reproducă la finalul postului său descrierea de manual alpin a însoţitorului ei, pentru a servi fără îndoială şi altora.


Nu sînt un psiholog prea bun, dar aş recomanda cele de mai sus studiului unui asemenea specialist.
Nu o spun cu răutate, la o adică adîncurile sufletului sînt o adevărată şi la dispoziţie lume.

Pot doar bănui că autoarea se străduie, mergînd prin acele locuri, să facă pe plac unei figuri importante din viaţa ei, mai exact din copilăria ei. Poate un bunic. În acelaşi timp, simt, fie şi din amatoriceala mea, că tonul cel (pardon) acru şi nemulţumit pe care îl foloseşte în pasele de Mr Hyde vor fi fost observate, suportate la origine la o persoană feminină din anturajul său.


Zic şi eu.


PS
Buletinul Alpin, nr. 3-4, 1935


Sîntem însă salvaţi de o fereastră puţin vizibilă, ce sfredeleşte baza acestei bolţi uriaşe.
Trecem prin ea şi, deodată, apare în dreapta şi în stînga ferestrei o platformă largă şi ospitalieră, care ne oferă – după atîta tensiune nervoasă – posibilitatea de a ne regrupa şi odihni în condiţii de perfectă siguranţă.
Din acest punct reluăm mersul, tîrîndu-ne mai întîi pe platforma care se continuă orizontal în stînga fisurii. O părăsim în locul unde devine mai largă, angajîndu-ne direct pe perete. O piramidă formată din trei ne dă putinţa să depăşim o faţă înaltă de circa 5-6 m, care fiind lipsită de prize, necesită utilizarea a 4 pitoane.
Din acest punct reintrăm la dreapta în fisură, urmînd mai întîi orizontal, faţa extrem de înclinată a peretelui. Dar ca şi pînă aici, fisura [...] se închide complet şi ne obligă să ieşim din nou pe faţa muntelui, de această dată într-un punct de maximă dificultate. În sfîrşit, după cîteva tatonări grele şi după ce primul căţărător rămîne la un moment dat suspendat numai într-o priză de cîţiva centimetri, deasupra uriaşului perete ce se lasă către fundul Gălbinelelor o adîncime ameţitoare, un piton foarte slab
asigurat serveşte ca ultim punct de sprijin al piciorului, şi fisura, de astă dată mai adîncă, este recîştigată.

Cîteva zeci de metri mai sus, pe firul aproape vertical al ei, atingem în sfîrşit culmea ce ne separă de adîncile hăuri ale Văii Coştila...
Sîntem covîrşiţi; şi de oboseala atîtor ceasuri de efort continuu şi de necuvîntata mulţumire ce ne strecoară în suflet acest sfîrşit de drum greu şi periculos.
Vreme îndelungată, privim în vag, fără a schimba între noi nici un cuvînt..."










(downloadate de pe www.mielu.ro)


Închei mai vesel.

Niculae Baticu cu un grup al asociaţiei Metropola, la casa "Anton Negulici" (Voina de mai tîrziu). Amabil, din spate îi pune amicalele coarne fotografice Titi Ionescu, cel care ulterior îl va ajuta decisiv pe Ion Ionescu-Dunăreanu în campania acestuia de explorare a abruptului Pietrei Craiului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu