duminică, 20 martie 2011

Eterna problema

I

Cînd să mă apuc să scriu despre ce ţîşnise prin minte (cum, e fudulie? Se poate.)..., sună cineva la uşă.

Nu-mi trebui mult să-mi dau seama că solicită ceva...
Îl întrerup nepoliticos, comunicîndu-i că nu sînt un subiect nimerit pentru ce face dînsul. Căci aşa cum el fotografiază iute omul şi, în consecinţă, îşi stabileşte un gen de discurs pentru a-l convinge, idem eu îl depistez iute.
Nu e laudă, cît a nu fi trecut degeaba prin viaţă.

Venise să-mi vîndă ceva legat de credinţă şamd.
Îi explic că eu nu cred în Dumnezeu, la care vizitatorul mă asigură că nu fac bine.
"Păi de ce...?"
"Pentru că regulile dlui Dumnezeu spun că..."


Mie, ca om cu niţel scaun la cap, mi se pare aiurea.
Vii la mine cu regulile convenabile cuiva. Nu ale mele.
Iar dacă eu îţi atrag atenţia că nu am acele reguli şi că politicos este să-l accepţi pe celălalt eventual cu alte reguli - el o ţine cu ale lui. Alese altminteri interesant, că o să trăiesc puţin şi neplăcut etc.

Repet, mi se pare aiurea să mergi la cineva şi, fără să e îndoieşti măcar o lecuţă de adevărul convingerilor tale, să te apuci să nu le accepţi pe ale altuia.
La tine e corect şi drept, la ăla nu.




II

Am simţit nevoia să citesc ieri ceva despre Ivan Karamazov, dar nu din roman. Despre el.
Mă cam asemănă un pic cu el, constat.
Bineînţeles că acela e sucit rău şi sfîrşeşte idem - dar uite că tot mă interesez de el. Poţi sp fii fată la locul tău în Sud şi să suspini după Rhett Butler. Ori băieţel timid şi să să aduni postere cu Oana Zăvoranu.

Nu mp pasionează Alioşa Karamazov. Care e tare credincios, dar îşi astupă urechile cînd, în copilărie, cei de seama lui îi spun intenţionat măscări.
Ca să nu-l încurce realitatea în socotelile lui sfinte.


Legat de "Fraţii Karamazov", scrie cineva:
http://adriataras.blogspot.com/2009/05/dostoievski-critica.html

"Stareţul dorea cu tot dinadinsul expansiunea iubirii printre oameni. O cucoană îl întrebase cum să creadă. Răspunsul? „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu” "


Trec peste faptul că, pînă a gîndi astfel, Zosima făcuse în tinereţe nişte prostioare mari. Şi că - pentru a ajunge ca el, senectul - este de-a dreptul fizic să trecem şi noi prin acea etapă zburdalnică, în sine condamnabilă.

În acelaşi timp, fie şi ca om al secolului 21, personal mi se pare aiurea să te sforţezi a fi cumva. Căci te vei comporta cum vrei, în caz fericit, dar cele din tine care nu-s conform standardului tot îţi vor da ştire de existenţa lor. Prin ulcer, bube şi mai ştiu eu ce.
O să mă întrebaţi care e soluţiunea. Păi, cred că să te accepţi cum eşti. Nu e o treabă uşoară, recunosc. Eu unul nu am izbutit.
Dar barim încerc - căci mi-i oroare şi de a ajuca teatru în exces, şi de a plăti dobîndă proastă.


Mie, azi şi în nemernicia mea, mi se pare o tîmpenie să n-ai idee că ale iubitului sînt strîns legate cu ale lui a urî, în noi.
Da, multă lume fuge de aşa situaţie neplăcută. Preferă iluzia, speranţa că azi-ul cel urît poate fi înlocuit, aproape bătînd din palme, cu iluzia raiului, eventual cuprotecţia Acestuia.



Am avut două experienţe. Întîmplător legate de oameni ai unei biserici neoprotestante.
Prima dintre ele a constiutit unul dintre semnalele pentru a nu mai trece pe acolo, pe la sediul lor din cartierul "23 august", cam pe la 1985.
O doamnă, să fi avut vreo 60 de ani, tot lăuda pe Domnul, dar începuse să o lase văzul. Şi se tînguia.

O să spuneţi că sînt porc şamd, dar eu tot nu pricep cum poţi să îl lauzi pe-Ăl de sus, iar dacă El hotărăşte la un moment dat ceva (să te lase vederea), matale să nu te încrezi în judecata Lui.


O altă persoană de pe acolo, întîmplător rudă mie, a stat binişor cu echilibrul în deceniile personale şase şi şapte, dar ulterior - rămas singur - plîngea. De singurătate, în principal.

Iar nu am priceput. Cînd îl ai pe-ăl de Sus alături, ar trebui să-ţi fie motiv de bucurie...


În realitate, cred că şi aici avem de a face cu o păcăleală frumoasă, o amăgire care te fereşte de a gusta neplăcutul vieţii. ESTE TOT UN DROG. În sensul că îi plăteşti la un moment dat preţul, plus dobînda.
Te legeni cu iluzia că eşti protejat de Careva Foarte Mare. De belele curente, dar şi de Non-sensul a ce te înconjoară.
Bineînţeles că vine o scadenţă.


Prefer, încerc să nu mă îmbăt cu apă rece.
Bineînţeles că nu se compară - teoretic - Dostoievski cu un profan şi trecător... film oarecare, Matrix I la nume.
Or, acolo spune clar: aiasta e lumea reală, coane Neo!
Încerc să o suport, căci altminteri ideea ei am admis-o de mai demult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu