miercuri, 23 martie 2011

Fleacuri, istorie alpinism

Oarecum chiar sînt fleacuri, inclusiv pentru că-s doar idei oarecum brute, de însăilat în altele în viitor.






Grup cuprinzîndu-l pe Nae Dimitriu (în centru, zîmbitor şi cu braţele strînse la piept), sub baliza unui vîrf de munte necunoscut.




Motto:
"Cine ridică sabia..."
"Nu critica, deoarece vei fi şi tu criticat la fel de dur..."


Totuşi o fac.
De fapt, nu critic neapărat, relev aspecte mai puţin obişnuite asupra realităţii.






Emilian Cristea.

Ascensiunea acestuia din 1950-55 (cînd ajunge "părinte al alpinismului românesc", expresie pe care i-o regăsim inclusiv în 2001, cînd se reia în Alpinet un articol Şerban-Bortoş) nu poate fi separată de sucirea valorilor, a atitudinilor şi a gesturilor din societatea românească.
Cristea prinde nu doar o schimbare de stil uman, prin care crema alpină ajunge să se simtă aiurea printre "cizmăruşi" (expresie Florin Ştefănescu din Sinaia) şi colective muncitoreşti, de cabane cu chipurile celor Şapte - cei din Biroul Politic), dar şi o insificientă înmugurire a pleiadei montane ce vine.

EC este şi omul care, parcă am mai spus-o, datorită angoasei de a se întoarce în iadul de unde provenea, era în stare de orice pentru a nu ceda nivelul (fie şi artificial) atins.
El nu era totuşi adeptul luptei pe faţă, căci şi aici trecutul îl marca. Linguşea însă, şi-i asocia pe alţii, profita de eventualul dezinteres al unora dintre cei pe care şi-i alătura în filipice precum cele împotriva lui Baticu sau Maniţiu, în deceniul opt.

Păstrînd proporţiile, era în deceniile comunisamului copt un fel de Eugen Barbu (chit că teoretic mai domol), poate fosilă, dar extrem de periculos prin relaţii (pînă la urmă, societatea românească e condusă de sinistre personaje conservatoare de plan doi, mai totodeauna pitite), cît şi no limit-ul gesturilor vindicative. Cristea e în stare - fără teamă de neadecvare - să reia în 1981 gesturi a la anonime către redacţia unui radio, că volumul ce urma să fie prezentat a fost ars, iar autorul arestat. Nu se jenează să pună pe altul să scrie, cu vorbe amabile fără îndoială, procedeu preluat de Hedda Cristea ulterior.

EC a fost un produs al istoriei sale, de orfan, care trece prin evenimente istorice de excepţie.


Relaţia lui cu Nae Dimitriu.
Deşi un Toma Boerescu şi-l aminteşte ca ins domol şi cordial, Dimitriu face parte şi el din pleiada pe care probabil nu o va încheia subsemnatul, ci îşi va găsi întotdeauna reprezentanţi.
Este invidios, dar şi dedicat fenomenului alpin. Lista cuprinde un Haret, dar şi un Baticu, poate şi un Cristea, chit că acesta din urmă este mai puţin dedicat subtilităţilor livreşti ale alpinsmului (istorie, filosofie, psihologie etc.)
Dimitriu este un tip greu suportabil pe la 1930, el însuşi admite doar anumite tipuri umane în jurul complexei sale personalităţi (cel puţin cînd poate să aleagă, ceea ce de pildă nu e cazul la slujba-i de la BNR).

Îşi asocia ori mai tineri, ori personaje mai şterse.

Alături de Comănescu, dincolo de anul 1933 al lunii de miere ce va da naştere copilului CAR, nu face mulţi purici în ture comune. Idem cu Baticu (chit că pe moment acesta nu e foarte fioros, ci cu gîndul la frumuseţile vieţii), în calitate de secund al căruia nu se simte prea bine (probleme de burtă...) în a doua tură prin Furci.
Suportă deci tinerii, pe care îi conduce cu previzibilă încîntare interioară pe munte. De pildă o turmă mare de novici pe flancul nordic al Acului Mare. Ori în Hornul Ascuns.
Este drept că şi-i vrea pe acei tineri etern necopţi, motiv pentru acre nu sesizează că e aiurewa să îi ceri unui fondator nu doar al Clubului, dar şi al precedentei "Grupări Alpine" să părăsească sala unde urma să se ţină eşdinţa consiliului CAR (aveau loc după întrunirile prevăzute cu toţi membrii) - e vorba de Alexandru Beldie. Ba nu i se pare nepotrivit gestul, motiv pentru care îl "dublează", interzicîndu-i aceluiaşi să figureze între fondatorii legali ai CAR, cei de la Judecătorie, cînd asociaţie devine în 1936 asociaţie juridică.

Dimitriu se pare că are o oarecare slăbiciune la linguşitori şi la nonpersonalităţi.
Nu ştiu sigur dacă Ion Şincan a fost printre acestea, dar el frecventează fără reticenţe pe ambii corifei, atît pe Comănescu, cît şi pe Dimitriu. Şincan nu are veleităţi deosebite, dar iese din acest scenariu în 1939, cînd începe să scrie de tehnica alpină (carabiniera rotndă, tendorul, inelul nesudat de rapel), dar îşi atribuie şi o tură de excepţie cum este premiera Peretelui Văii Albe, prin Fisurile Centrale.
Ambele gesturi nasc replici adverse vehemente. Cum Şincan nu ieşise se pare şi dintre supuşii lui Dimitriu, acesta şi alţii din establishmentul CAR îi iau apărarea, respectiv nu reacţionează nici pe departe aşa cum şi-ar fi dorit-o un Niculae Baticu. Nu ştim ca liderii CAR să fi scris vreo vorbuliţă despre penibilul incident, în schimb tratează total aiurea nişte tensiuni din acea epocă. (vezi secţiunea II din http://mirceaordean.blogspot.com/2011/03/pe-valuri-despre-munte.html ).

Ceva asemănător se pare a că a decurs şi prietenia dintre Dimitriu şi Emilian Cristea.
Acesta din urmă era deseori, din n motive (între care neputinţa unei combativităţi pe faţă), ţinta ironiilor confraţilor. Toma Boerescu îi tratează dispreţuitor cravata (şi inerent proprietarul, de care era apropiat ca vîrstă), Ion Coman afirmă, pe acelaşi ton, că "Vei fi alpinist, Cristeo, cînd vei ajunge la pitonul 14 bătut de mine în Fisura Pintenului [Văii Albe]" (pasajul este întrucîtva aranjat de bine, dar pe date adevărate), Baticu îl ia şi el de sus ("Uite, Emile, aşa se urcă!..."). Era probabil ceva umil în fiinţa lui Cristea pe atunci, şi e de înţeles - pornind de la acel trecut personal de care am pomenit (şi pentru acre emrită toată compasiunea)...
Nu vedem de ce un caustic precum Dimitriu ar fi făcut excepţie... Cristea ştie să încaseze şi nu o face degeaba. La 1946 Dimitriu îi ia în serios pretenţiile de a fi suit el, Cristea, traseul celor Trei Surplombe, sub justificarea că Baticu a urcat doar o parte, nici nu mai conta că cea mai dificilă. Tot pe atunci,m fie şi în parte din oportunitate politică, Dimitriu (preşedinte al CAR) nu pare să vadă aiurea o secţie muncitorească în CAR.
Tandemul Dimitriu-Cristea funcţionează ca uns. Jumătatea deceniului cinci poartă marca, poate, a expresiei aprobative "Dacă aşa spune dl Dimitriu...", prin care Cristea e nevoit să ia o atitudine într-un conflict de moment Dimitriu-Baticu ("Nu tu ai urcat Trei Surplombe! Cristea l-a urcat! Zi tu, Emile!"), ulterior roata se schimbă. Cristea este cvasifulgerător proiectat în fruntea noi mişcări alpine, în vreme ce Dimitriu marchează un oarecare recul.
Gură extrem de rea, Dimitriu nu are implicaţii politice în epocă (cum nu avusese nici înainte), iar vreo epigramă în sine extrem de periculoasă ("Ceasul de pe frontonul forului / A fost înlocuit / cu chipul infactorului", cu trimitere la plasarea portretului lui Stalin pe clădirea Băncii Naţionale) are şansa de a nu fi remarcată de vreun turnător pus pe rele. În plus, nici Cristea nu-l uită, în sensul bun, tratament de care se bucură din parte-i, în epocă, şi Ion Ionescu Dunăreanu (chit că abia ieşit din închisoare). Şi-l asociază, de pildă, la alcătuirea unei monografii a Bucegilor, aceea din 1961 (ediţie secundă peste trei ani), rămasă vreme de decenii şi unica.


Nu-ş' ce-mi vine aici să mă întreb cum i-a captat Dimitriu în orbita-i pe Gheorghe Frim şi pe Vasile Steopoe. Primul era inginer şi şef al atelierelpr Griviţa CFR. Al doilea, doctor în ascensiune, cu cabinet devenit în timp renumit (la el se duce Baticu după ce cade în Creasta Coştila-Gălbenele). Dimitriu, deşi în sine doritor să conducă, nu îşi doreşte nici în acea perioadă fotoliul de lider al CAR. Îl pune de pildă pe V. Steopoe, iniţial secretar general şi apoi (în timpul războiului) preşedinte. Nu ştim să existe probleme de loialitate din partea dcotorului. După cum am pomenit, în cazul lui Frim acesta îi susţine şi el pe Dimitriu şi Ion Şincan, în conflictul din 1939 cu Baticu.
La mijloc va fi fost personalitatea i-aş spune naeionesciană a lui Dimitriu, capabil să-şi marcheze prin construcţia psihică, dar şi prin gesturi un interlocutor comun.

Poate am exagerat un pic cu imaginaţia, dar sper că drumurile deschise cercetării să fie utile!
Aştept eventual contraargumente.





În dreapta, Nae Dimitriu, apoi Ion Şincan. În stînga, Alex. Beldie.
Se pare că fotografia e luată prin 1932, la Cantonul Schiel din Bucegi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu