luni, 14 martie 2011

Optică Dan Puric

Vag, auzisem de Dan Puric.
La un moment dat, o colegă mi-a vorbit la superlativ despre el. Am căutat, ca atare, cîteva rînduri ale acestuia.
Bineînţeles că avem dreptul fiecare la o opinie, iar în principiu adevărul poate fi şi la alţii. Dar, dincolo de asta, ce am citit atunci din Puric, fie şi în oarece fugă m-a dus cu gîndul la genul uman inflamat şi de un patriotism i-aş spune dubios.
E din vîna lui Ţuţea, amestecînd pe Dumnezeu, Ţara şi senzaţia/pretenţia de Ales al pămîntului. Bineînţeles, nu încape în aşa amestec vreun dram de îndoială.


Asta e părerea mea, deşi accept în paralel că un om are dreptul că se manifeste în vreun fel, căci nu o dată astfel îşi face (multă, puţină) linişte în interior.



Am descoperit în "Opinia naţională" un intreviu luat lui Dan Puric.




Ajuns la acest stadiu al expunerii, din start îmi pun problema cît pot sta cu invidia, prin adîncuri, atunci cînd la suprafaţă nu sînt de acord cu una sau alta...
Să zicem că binişor. Suportabil.
Deci, să treşem...


Dan e în interviu ca de obicei - spun asta chit că nu i-am citit foarte multe producţii editoriale.
Adică doritor să îndrepte lumea.
El o face pe o cale poate bătătorită, aceea de a fi iritat, pornit pe careva, catalogîndu-i aceluia gesturile inclusiv ca demne de judecată penală (cazul "Stirilor de la ora 5" proteviste).



E interesant că de mii de oameni oamenii-s chitiţi pe stări de lucruri (inclusiv din motive psihologice de bănuit), dar nu bag mîna în foc de vreo contribuţie la îndreptatul lumii spre bine, fie şi la nivelul la care se poate înfăţişa Ea, Lumea, unui trăitor. De obicei asemenea oratori îşi fac bine sieşi, eventual celorcare îi admiră.
Pînă la urmă societăţile, mapamondul se schimbă după nişte mişcări mult mai ample, chit că dependente inclusiv de şansă, de o rotiţă uneori minusculă (dacă răcea fatal - nu existau pe atunci antibiotice - un Lenin, în trenul plumbuit care l-a dus prin Germania spre Finlanda?).


Asta ar fi una.
În altă ordine de idei, ca un hulitoriu de divinitate ce mă aflu, descopăr cu interes optica (tepretic) opinenţilor mei.
Ei văd total diferit ideea de mit.





Subsemnatul, raţionaliştii în general, ia mitul drept o exagerare, cînd nu este un fals de-a binelea.

(Nu fac statuie raţionalismului, dar acesta e, totuşi, răul cel mai mic... Dacă pleci pe drumul subiectivismului, eu personal opinez că alde calea neadevărurilor este infinită.)


Cei precum Dan Puric, observ aici, cer să NU UMBLI la mit. Să nu cauţi grupa sanguină, să zicem pe giulgiul de la Torino (să presupunem că ar fi fost original, din secolul I, şi nu 14).
El însuşi, actorul, spune că astfel se duce naiba Taina.
Mie mi se pare totuşi neserios să îmi recomande cineva să nu cercetez, că altfel se risipeşte misterul care îmi prinde bine, pasămite.
Pot să vină sumedenie de capete potcapiate şi ajutoare precum dl Puric, să îmi explice că aşa stau lucrurile şi nu cum le văd eu - dar tot aiurea mi se pare.


Eventual pot să accept că s-a nimerit la mine, picat de Sus totuşi, un alt mod de construcţie a creierului şi, implicit o altă gîndire. Adică să nu-mi fac un merit din această disidenţă, ci să accept că se nimeri să fiu eu pasămite mai cu capul de umeri, mai cu Unu şi cu unu fac doi.


Bineînţeles că pot apărea voci asigurîndu-mă că pot apărea din interioru-ne ori de afară lucruri, stări, frici, balamucuri în faţa cărora raţiunea nu prea ajută. Cu Ea cu tot, cu Raţiunea, tot facem pe noi de teamă, de frică, de sperietură.
Ok, însă pînă una alta nu-s tentat s-o iau pe acea Cale, că las Nălucirea aşa cum e, căci îmi va fi mai bine.



Chestia asta cu raţiunea mai are o latură pozitivă, spun eu. Ca unul care eviţi cît de cît himerele, realizezi că mai pot fi şi alte păreri pe lumea asta. Eventual, deşi elasticitatea e greu de dobîndit, poţi să le asculţi.
Careva precum dl Puric însă nu de îndoieli are nevoie. Că ar exista un dram de adevăr şi la celălalt. Nu, celălalt este dobitoc. Acelaşi celălalt are ce are cu noi.



Pe această cale, bineînţeles că şi nimica mişcă.

Ţi se pare de pildă că este luat la mişto patriotismul în sine, şi nu modul cum şi-l clădesc şi afirmă unii.
Dacă mie mi-ar afirma cineva senin, şi cu o dulceaţă sinceră pe faţă, că îşi iubeşte ţara (mai exact România), are avea tot acceptul meu s-o facă. Mai ales că bănui a fi acolo, la el, o chestie în parte iraţională (care în sine nu e deblamat), deci o controlează mai puţin decît am voi.
Cînd însă vreun Român Verde (în sensul caragialian) ţine să-şi şi argumenteze poziţia, eventual să facă prozeliţi plus să se dea la cei care nu gîndesc, nu mărşăluiesc precum El, Patriotul - păi atunci treaba se schimbă...
Nu, nu o să spun că e neofascist, ori extremist - dar nici nu o să pierd din vedere fenomenul, construcţia acestui tip, de om, de atitudine.



Nu pot să nu observ aici fragilitatea atitudinii celor precum intervievatul din "Opinia Naţională". După cum se vede, deşi respectivul se bate cu pumnul în piept că e puternic, că poartă o Misiune - el este foarte fragil la ruşinea vreunui aiurit ori răuvoitor ce-i băşcăleşte poziţia de Patriot.
Personal, dacă m-ar păli un sentiment aparte despre România, l-aş ţine pentru mine şi m-ar durea în cot de eventuale observaţii. Dar nu cred să mă pălească decît dacă m-aş nimeri în călătorie şi pentru luni de zile cine ştie pe unde, pe glob. E un sentiment iraţional, legat de nefamiliaritatea locului. E ca şi cum ţi s-ar spune să accepţi altă mamă. Bună-rea, genitoarea e-n cam în toate cele ce sînt în copilul ei.
Nu aş muri de patriotism şi pentru că bănuiesc de stimabile plus instructive şi alte locuri de pe planetă, alte societăţi, mai ales dacă-s animate de o cultură asemănătoare cu a mea, aceea mioritică. Nu am aici în vedere aici parti-prisuri, ci elementara marjă de putinţă a adaptării. dacă nu am trăit între baticuri negre pe ochi la femei, pesemne că mi-ar lua ceva timp pînă să le accept, şi sper că nu de frica Gardienilor Revoluţiei...


Spre încheiere.
Iar îmi pun problema dacă nu cumva nişte drăcuşori ai invidie ori ai defulării oedipiene (pă tata, fratele etc.) nu mă marionetesc aici, în ce urmează...

Este vorba de Mircea Vulcănescu.
Mărturisesc că, la prima vedere (fotografii) omul mi-e simpatic. Dar, dacă îi creionez o opinie personală ceva mai serioasă nu pot să nu pierd din vedere nişte lucruri.
Omul este, la jumătatea deceniului trei, şef al Vămilor. Am îndoieli că locul era mult mai curat ca la un 2010, respectiv că bossul instituţiei nu avea cunoştinţă de ce îi este în aval...
Plus că, pentru a ajunge la un asemenea post, serviciile vor fi fost reciproce faţă de cel care l-a plantat acolo, la Vamă... Ca unul care a citit - recunosc! - mai puţin în domeniu, nu ştiu dacă Vulcănescu era dator liberalilor lui Tătărescu ori anturajului regal...

Apoi, susţinătorii lui Vulcănescu marşează pe ideea că acesta nu l-a putut refuza pe Antonescu să intre ca secretar de stat în guvernul acestuia - era chestie de Curte marţială. Posed totuşi îndoieli că nu se putea fofila... Aşa că am calcul inclusiv setea de putere.


Legat de cum piere Vulcănescu în închisoarea comunistă, nu e de făcut glume cu aşa ceva, lucrul în sine este oribil, strigător la Cer (asta presupunînd că Ultimul are vreo treabă morală cu ce se petrece sub soare...). Dar privesc totuşi cu prudenţă informaţia că MV, deşi mult slăbit, s-a oferit drept saltea umană unui deţinut adus praf de la anchetă...


În ce priveşte trioul Eminescu, Noica, Vulcănescu
, nu ştiu dacă le-a contestat vreun om cu scaun la cap statura culturală. Poate doar o fi solicitat cineva un tratament, o investigaţie a acestora şi într-un mod mai puţin inflamat. Mai puţin dependent de Taină.



Fugindu-mi la finalul acestui post mintea la vorba biblică "Bate-voi păstorul...", declar că nu am nimic cu admiratorii dlui Puric. Oamenii au nevoie de ce le oră acesta. Se simt mai bine cu aşa producţii, cu aşa prezenţă, cu aşa... idol.
Aş bea liniştit o bere şi cu Dan P. Însă mi-i teamă că dînsul de alt tip de ascultători are nevoie....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu