luni, 21 martie 2011

Pe valuri. Despre munte.

I


Se împlinesc, în vara ce se deschide (era august, parcă), 30 de ani de la apariţia cărţii "Amintirile unui alpinist", de Niculae Baticu.
După mine, este o piatră de hotar în literele montane româneşti.

Bineînţeles, nu ridic o eternă statuie. Orice lucru, vorba biologiei, se naşte, creşte, finalmente moare. Inclusiv acea carte îşi dezvăluie în timp scăpările, iar apoi limitele ei. Astăzi pot strîmba din nas la o idee sau alta de acolo - şi poate e normal, nue xistă lucru omenesc perfect.
La vremea aceea, a pus însă un umăr mai mult decît esenţial la îndreptarea unor lucruri din literatura montană, din mersul pe munte în general.

Este un pas înainte, pentru că Baticu iese din nişte tipare.
Cei de pînă la el respectau nişte reguli, decurgînd din profesionalismul domeniului, sau barim din a imita ce se practica acolo. Se scria cu multe floricele (vezi Ovidiu Maniţiu, Andrei Pandrea, altminteri condeie stimabile). Era în principal o moştenire interbelică. Pe de altă parte, se scria conformist, stil ce nu deranja sistemul comunist, amator de de clişee (stabilite de El, bineînţeles), expuse doct în ceea ce se numeşte de atunci limbaj de lemn, acel stil logoreic dar comunicînd mai nimic. Ori care transmite avizatului semne de mediocritate şi limitare.


Baticu, un tip i-aş spune neşcolit iar totodată rebel din diferite motive, plus instnctual din fire, va revoluţiona domeniul. E vorba de scrisele româneşti de munte.
Ce-i drept, în aceeaşi epocă se afirmaseră autori, fie şi numai de articole, din generaţia tînără. De pildă Taina Duţescu. Ori Walter Kargel. Aceşti oameni însă, l-aş putea spune îndestulaţi, sînt cu ochii la Occident ori nu ţin să deranjeze orgolii de pe la noi.
Baticu, fie şi cu oarecare poticneli datorate neşcolirii ori unor încăpăţînări personale, scrie din inimă, respectiv nu menajează stările de lucruri considerate nefericite.


Ce chestie!
Am vrut să scriu despre cu totul altceva, pornin de drept de la o filă a "Amintirilor..." şi uite ce a ieşit!


Mi s-a întîmplat să scriu că "lovitura" lui Baticu de la 1981 a avut efecte mai mici decît ne-am fi dorit. Susţinătorii vechiului n-au avut jene excesive din a-şi menţine punctul de vedere, vezi de pildă cum a fost tratat tratat în continuare de către susţinători un Emilian Cristea - inclusiv acum un an, în revista "România Pitorească". Dar era mai rău fără filele lui Baticu!



II

E un banc clasic, cu rromul ajuns la un concurs de înjurături.
Cînd să intre în sala întrecerii, se împiedică de prag. Şi se porneşte! După o jumătate de oră, juriul, entuziasmat, îl anunţă că se poate opri, căci i se decernează - ca urmare a prestaţiei - Premiul I.
Omul nostru, încă în flama iritării iscată de prag, întreabă: "Pot să încep?".


Este o facsimil în "Amintirile..." lui Baticu, în ultimul calup de fotografii. Poartă explicaţia "Comitetul Clubului apin român ales în anul 1940"
Treizeci de ani am trecut cu ochii peste acea reproducere.
Ieri, căutînd în dorul lelii o imagine cu Baticu, Conteş şi Aschebrenner (care, m-am lămurit pînă la urmă, nu în această lucrare o văzusem), m-am oprit pe un pasaj al pozei.

""La formarea acestui Comitet s-a ţinut seama de nevoile vitale ale Clubului, cu excluderea categorică a oricărei tendinţe de satisfacere a vreunei vanităţi /, / care de altfel n-a animat niciodată şi pe niciunul dintre membrii Clubului Alpin Român."

Nu ştiu cui aparţine această informare. Deşi nu bat mîna în foc, e foarte posibil ca autorul să-i fie Nae Dimitriu (ceva îmi spune că nu a fost mobilizat pe front, altfel nu mai era trecut în Comitet), chit că de felu-i era băiat destupat.
Una la mînă, pasajul trădează ştiutorului de citit printre rînduri că în acea grupare există tensiuni, în particular vanităţi.

Iar a spune că vanitatea nu a fluturat deloc nici în trecut, în CAR, mi se pare o glumă tare proastă. Asta pentru că alde Clubul era şi viu, şi uman.



Mircea Ordean

PS
După cîteva ore.

Nu aveam indicii despre ce tensiuni vor fi fost anterior acelui comunicat aparent bizar privind noul comitet CAR, la hăt-demult 1940.

După un timp, mi-a fugit mintea la nişte scrise ale lui Baticu (nu am verificat dacă sînt pe postări Doru Vasilescu), mai exact cele neacceptate în "Amintirile unui alpinist" - o formă dintre primele cuprindea şi pasajele de care îţi vorbesc.
Acolo Baticu spune că, întrucît mai-marii CAR nu luaseră în serios observaţiile sale negative despre cîteva materiale alpine recomandate (inclusiv in Buletin) de Ion Şincan, dar şi pentru că el contestase vehement pretenţia aceluiaşi I.Ş. de a fi urcat Fisurile Centrale, şi-a dat demisia.
Adversari îi fusese lui Baticu, după propriile sale spuse, "tripleta Frim-Steopoe-Nae Dimitriu", dacă mai ţin eu minte exact.


Ulterior, la rugămintea unor amici (temători că în lipsa lui Clubul va fi total la discreţia celor trei şi ale apropiaţilor acestora, între care Şincan), Baticu revine asupra demisiei - momente amintite în aceleaşi pasaje cenzurate, neacceptate în "Amintiri..."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu