sâmbătă, 26 martie 2011

Puneţi-vă centurile! La volan, semidoctul...

Semidoctul sînt eu.
Fără studii.
Iar deseori fără forţa de a se întinde la o discuţie, la o analiză stufoasă (norocul cititorului!).

Pot mirosi însă unele lucruri cred interesante, care scapă celor foarte şcoliţi, asta şi pentru că ei sînt formaţi în nişte calapoate de gîndire, de optică, din care nu pot ieşi.
(Nici eu nu pot ieşi din al meu, noroc că-i complementar cu acela al Lumii bune intelectuale...).





Două publicaţii tipărite le citesc cu saţ. Ca un lihnit material ce mă aflu.
"Adevărul de seară", de la metrou, şi "Opinia naţională", de la facultatea pe unde cu onor mă nehotărăsc.


În ultima, de curînd (21 martie 2011), două materiale.



https://picasaweb.google.com/mmordean/Desktop#5589186895377021362




Unul dintre autori este profesorul Valeriu Râpeanu. O prezenţă minunată la cursuri, prin erudiţia dar şi şarmul de Havel (minus atitudinea politică) la locul lui. I-am găsit articole, de critică muzicală sau chiar de istorie extrem de interesante, iar eu în spatele acestei ultime vorbe pun capacitatea de nuanţă, cît şi de eventuală îndoială asupra propriilor afirmaţii.
De data asta, domnia sa se lansează într-un laudatio al unei publicaţii, întîmplător din domeniul pe care distinsul literat îl tratează în faţa studenţilor săi: "O excelentă revistă dedicată istoriei presei".

Adevărul are multe faţete.
Eu cred, oarecum în context, că dincolo de acestea, orice material - îndeosebi unul adresat studenţilor - trebuie să îndemne la cercetare suplimentară. Or, cînd cataloghezi ceva drept excelent, s-a terminat cu aprofundarea, asta dacă facem abstracţie de cercetările care vor declara aceeaşi publicaţie drept foarte excepţională.
Căci a trata altfel decît profesorul ţine şi de o elementară impoliteţe, este ca şi cum l-ai contrazice.

Eu aş fi clădit această recenzie mai degrabă pe ideea de o interesantă revistă...



În oarece contrast cu materialul dlui Râpeanu (nici nu mai insist asupra conţinutului articolului, mai ales că se încheie cu pomenirea elogioasă a lui Aurel Baranga, un om cu destule bube la viaţa sa) este cercetarea altui profesor al Facultăţii mele de jurnalism, şi anume decanul Nicolae Georgescu.
Măturisesc că am digerat extrem de greu prelegerile acestuia de la cursuri, drept dovadă nici nu mai ştiu ce ne-a predat semestrul trecut. Ştiu doar că dascălul nostru şedea în permanenţă jos şi debita mecanic, fără a fi disturbat nici măcar de micile mitocănii ale unor studenţi. Nu mi s-a părut interesat de vreo latură pedagogică, în vorbirea sa, în sensul vruenei strădanii de transmitere mai apetisantă a informaţiei.
În scris însă, apreciatul exeget al lui Eminescu - care este dl Nae Georgescu - îmi devine întrucîtva altul. Argumentele sale sînt atent şi interesant construite, chiar dacă ghiceşti în autorul lor un om poate excesiv de stăpînit - şi care în consecinţă plăteşte din nou tribut capacităţii de a convinge un auditoriu neutru.


II

După neînsemnata mea opinie, există două trepte de inteligenţă în acele materiale. Dl. Georgescu îmi permit a spune că reprezintă o treaptă ceva mai fraîche, pe măsura epocii, cu oameni-destinatari poate tabloizi şi leneşi, dar capabili să discearnă apreciabil cînd îşi propun aceasta.
Dl Râpeanu, după iar părerea studentului de an I care sînt, se adresează / are impresia (fie şi inconştient) că se află în faţa unui auditoriu care trebuie dus de mînă. Un asemenea condei emite sentinţe, iar aşa ceva se practică doar cînd îţi închipui cititorul drept un ins limitat ori, mai rău, pe care nu-i bine să-l săltăm dincolo de putirinţele intelectuale de azi.

Să fiu iertat, dar acesta este sentimentul pe care mi-l dă cel puţin acel material al dlui V.P.



De fapt, că veni vorba, observînd ce gen de scriitură, de studenţi sînt promovaţi în paginile "Opiniei Naţionale" realizezi şi cel fel de elevi îşi doreşte fruncea universităţii. Disciplinaţi, fără idei şocante - deşi, vorba cuiva, nu ştim ca numele mari ale acestei civilizaţii să nu fi trecut printr-o perioadă de frondă la adresa stării de lucruri din societatea vremii lor.




III

Luîndu-mă mintea pe valurile meditaţiunii, am stat să gîndesc cum o fi arătat stilul precedent dusului de mînă al cititorului. Nu ştiu de ce mi-a fugit mintea, dincolo de vreo intermediară perioadă Marin Naţionalu' (aceea poate utilă, de la 1848, dar cu excesele ei) la vremurile în care stăpînirea se temea nu doar de gîndirea mujicului, dar şi de... privirea lui. Şi îl punea în consecinţă să stea cu fruntea în ţărînă.
Zău că acolo, la acel stadiu, mi-a fugit mintea.
Să nici nu îndrăznească să mă contrazică!


Să fi fost periculoasă pînă şi biata privire? Ori stăpînul atît de vulnerabil, în adîncu-i?
Aritmetic, aşa reieşea.


Ca un făcut, în dimineaţa aceasta am întîlnit la o trecere de pietoni un Hummer (ăsta ar fi superjeep) al unei firme de protecţie. Înăuntru, un alt 4x4, de această dată fizic-uman. Ni s-au încrucişat privirile, cam o secundă. A fost vizibil iritat de îndrăzneală, de a fugit supus, recunoscîndu-i superioritatea, cu privirea.
Una din explicaţii o cunosc. Asemenea tipi, pentru a putea reacţiona ferm şi agresiv oricînd, trebuie să vadă mai peste tot agresivitate - la adresa lor.
Însă nu ştiu de ce mi-a fugit mintea aici la cel care punea pe vremuri medievale iobagul cu fruntea în ţărînă. Puternic, dar temător de o privire...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu