duminică, 20 martie 2011

Toma B. Alpinist interbelic

Nu-i un secret că, atunci cînd te trezeşti chitit pe acţiunile cuiva, pe cineva în general - de fapt un altul asemănător te-a iritat cîndva cam fără replică.
Am aceasta în vedere cînd spun cele de mai jos.



Mi-a parvenit de curînd înregistrarea, sub formă digitală, a unui material înregistrat iniţial pe bandă magnetică, de către un alpinist român (1912-1975), în chiar anul decesului.
Ne-am apucat, eu şi alţii, să dăm a-l populariza, dar la puţine ceasuri am aflat că lipseşte acceptul explicit al moştenitorilor şi că e bine să ne bucurăm (cei ajunşi în posesia înregistrărilor) de ele fara a le mai mai raspandi si a reda undeva pasaje din ele.
Am senzaţia că tocmai vreunul dintre cei la care au ajuns fişierele audio în cauză o fi gîndit că le-ar sta bine trecînd şi în sfera tiparului.
În fine.



Dar deja a fost trezit în mine demonul critic...
(Discuţie azi la curs despre norme DOOM, stabilite de onor Academia Română. Am realizat că şi aceasta, în lipsa gardienilor frustraţi ca mine, s-ar întinde precum o forţă clasică: cît poate / pînă la epuizare.)



Materialul, o spun în avanpremieră, este interesant, cuprinzînd viaţa de alpinist cît şi de schior a respectivului, de felui din Ploieşti dar stabilindu-se ulterior în Ardeal (asemenea unui cogener al său, Ion Coman).



Nu pot să nu fac o observaţie din start.
Omul nostru preia un stil introductiv ce aduce grozav cu al celui practicat de Mihai Haret (1884-1940).

Adică.
Pe de o parte, se nimereşte un altul la el, care îl roagă să lase posterităţii nişte gînduri înţelepte, mai exact tineretului.


"Dragii mei,
Sîntem în 27 ianuarie 1975.
Povestea cu magnetofonul a început acum cîteva zile, cînd a venit la mine /.../ un prieten, ca să-mi spună că el nu mă lasă în pace pînă cînd eu nu scriu o carte despre viaţa mea petrecută în munţi, din care să reiasă atît cele bune, cît şi cele rele, pentru ca tineretul să aibă ce învăţa.
I-am răspuns că poftă de scris nu am /.../, dar că aş putea să vorbesc la un magnetofon şi, dacă găsim un băiat ager care să scrie, să corecteze, şi dacă cumva s-ar găsi cineva că sînt interesante şi utile povestirile mele, poate s-ar găsi şi o editură.
A/m/ căzut de acord.
I-am împărtăşit ideea mea şi / nu se înţelege pe bandă, n. M.O./ ... Mi-a răspuns nu prea entuziasmat, dar la insistenţele mele, cu sinceritatea lui, mi-a mărturisit că nu demult a citit o carte, a campionului mondial Helmuth /.../, care nu i-a plăcut, căci se lăuda prea mult, de voinţa lui...."



Cum am zis, mărturisirile confratelui nostru întru munte sînt foarte interesante. Are, între altul, tonul sfătos al unor Niculae Baticu sau Emilian Cristea, şi-i o mare plăcere să te aşterni în a-l asculta.
Aduce totodată informaţii mai mult decît inedite, iar unele pasaje, unele descrieri de evenimente au o forţă epică teribilă.


Dar aici, în această postare, am în vedere introducerea acestor Mărturisiri şi sper ca eventualele mele tuşee critice să nu afecteze restul "Memoriilor".


Cum spuneam, introducerea a aduce cu stilul lui Mihai Haret, care prin 1934 se producea astfel ("Răzleţe", în Calendar turistic - TCR ):

"De mai mult timp, prieteni excursionişti [...] sau colaboratori devotaţi îmi cer să le vorbesc despre mine ca alpinist, mai exact stăruie să le spun cum a putut lua naştere acum patruzeci şi mai bine de ani – pe cînd abia intrasem în liceu – pasiunea mea pentru munte, perseverentă pînă azi. Ei sînt curioşi să-i cunoască evoluţia [...] Într-un volum, la care de multă vreme mă gîndesc şi pentru care adun materialul necesar, voi căuta să răspund dorinţelor şi curiozităţii amicilor mei. Îi rog însă, să mai aibă răbdare".


Toma B. nu cade chiar în aceleaşi canoane, dar şi el face primul pas doar la incitarea altora, pentru ca apoi să vorbească de idei personale ce ar prinde bine tineretului.


Că veni vorba, grija senecţilor pentru tineri apare şi în alte scrise turistice şi e posibil să fi fost un obicei curent în prima jumătate a secolului 20 (cînd se formează eroul nostru)...

"Mă adresez tineretului în special, ca evocîndu-le trecutul să ştie a spune urmaşilor lor că munţii noştri îşi au legendele lor, că munţii Carpaţi au fost casa străbunilor şi leagănul românismului, apăraţi apoi prin energia şi puterea braţelor predecesorilor" (Russe Stănescu)
"Închin această carte (Cartea Munţilor) tineretului"; "Doresc tineretului dorul de munte" (B. Dumbravă);
"Cer tineretului să-mi răspundă, dezlegînd această enigmă..." (Elena Romniceanu).


Am senzaţia că tendinţa decurgea şi din oarecare reguli sociale, din categoria "Tinerii să asculte de părinţi/bătrîni".
Ea făcea bine celor avansaţi în vîrstă, chiar şi cînd - de aşteptat - junii nu se înghesuiau să ia în serios sfaturile. De pildă cutare scriitoare şi alpinistă era "Baba" chiar şi pentru turişti de bună extracţie, aceştia din urmă nejenîndu-se să eticheteze alte persoane (inevitabil mai coapte) drept "colonei imbecili".
Acea directivă nescrisă a societăţii dădea senzaţia celor vîrstnici că ei sînt în regulă, iar tinerii momentului în mod sigur vor duce lumea de rîpă.

Eterna ciocnire între generaţii...

Dacă-mi permiteţi o observaţie, parcă în ultima vreme s-au mai redus pretenţiile de acest gen ale vîrstnicilor (în publicaţii ori forumuri serioase), aceasta şi pentru că ritmul vieţii este mult grăbit azi, situaţie în care e ceva mai greu să te dai foarte ştiutor în ale vieţii, cîtă vreme îţi sînt străine vîrtejul tehnic care, vorba cuiva, face ca "50 la sută dintre meseriile care vor exista peste 20 de ani, astăzi nu-s!...").


Ah, ce.. peltea!

Cam toţi aceşti sfătuitori de ieri şi de azi, uită însă un amănunt: ei înşişi au fost cîndva asemenea tinerilor pe care îi iau la un moment dat la refec şi/sau dădăcit. Cam nimeni nu se născu înţelept. Nici nu se putea altfel: cei accidental maturizaţi înainte de vreme sînt foarte nesăraţi, iar nu o dată se duc iute din viaţă.


Ca atare, şi Toma B. a avut excesele sale...
Da, el punctează că va pomeni şi de cele rele, dar o va face în situaţii minore. De pildă, nu pomeneşte de faptul că, neputincios să urce un pasaj în viitorul traseu al Fisurilor Centrale din Peretele Văii Albe, nu-l lasă de-a dreptul fizic pe însoţitorul său să încerce el:


"– Ce faci ? Unde te duci ?
– Să urc, să încerc şi eu !
– Dar eu nu te asigur...
– Nu-i nimic, mă asigură Madeleine.
– Eu nu o las, ţi-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau să-l urc eu, altădată."

http://www.scribd.com/doc/48686965/Amintirile-unui-alpinist
pag. 78

În convorbiri cu subsemnatul Ordean, Niculae Baticu mi-a completat: "Ce puteam face? Să mă bat cu el? Nu puteam. TOMA ERA MAI PUTERNIC DECÎT MINE".



Totodată, şi Toma B. are şi el, la juneţe, gesturi de dispreţ faţă de altul. Emilian Cristea povesteşte de pildă:

De Toma B/.../ — una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru — ne-am despărţit jenaţi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub pulover şi i-a spus: „Ilustre domn, în viitor lasă cravata acasă cînd vii să faci alpinism !"

Cel în cauză îl tratează de sus pe Cristea şi în Memoriile de faţă, cînd se amuză (şi face publică) teama tovarăşului său, care, pe ÎNTUNERIC, nu bănuia la o săritoare a Principalului Gălbenelelor cît de aproape îi e totuşi orizontala.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu