miercuri, 20 aprilie 2011

[PSIHOLOGIE. VIAŢĂ] Rază de lumină/întuneric

Trec prin momente tare neplăcute ale existenţei mele.
Nu mă descurc profesional şi pace.


O rază teribilă de lumină însă ieri.
Nu chiar de pe o zi pe alta, ci urmare a unor meditaţiuni, acte şi iar meditaţiuni mai vechi, îi vorbesc mezinului meu de una de alta.
Acest flux din ultima vreme cuprinde şi vorba aia de pe blog, de aici, Cît putem spune copilului nostru, despre viaţă. Ultima avînd corolarul ... şi despre noi, părinţii, maturii.


În amănnut nu aş putea spune ce i-am vorbit ieri lui Radu, pe malul lacului Morii şi apoi prin învecinatul parc al Crîngaşilor.
Este oarecum o urmare a ceea ce mai vorovirăm în trecut.
În general, eu vreau să compensez acţiunea maică-sii. Care nu e neapărat nocivă (deşi are nişte hibe de zile mari!), dar aşa cer de cînd lumea acţinuile mamei: contraponderea ideilor, vorbelor, faptelor tatălui.
Că de-aia s-a inventat balanţa şi echilibrul ei.


Am vorbit despre fratele meu vitreg. Îi spun asemenea lucruri nu neapărat din prea plin personal (de care nu duc, ce e drept, lipsă), ci pentru a-l familiariza - inevitabil la fără frecvenţă - pe copil cu gen de fapte ale vieţii, cu gen de acţiuni, de tratament al celor din jur.
Radu nu ştia de acel frate al meu.
Ca atare, m-am pornit asupra subiectului. Cu înţelegere despre subiecţi (căci inevitabil au intervenit mai mulţi), dar şi punctînd că gestul respectiv nu a dus tare bine.


[Peste tot, apărea din cînd în cînd eroarea omenească...
"Radu, citeam de curînd, undeva, despre un om care nota Am voie să greşesc!... de vreo cinci ori, iar după asta se simţea mai destins..."]


Apoi a venit vremea despre o soră vitregă, de această dată a lui Radu, fiica primei mele soţii dintr-o căsătorie ulterioară. Nu ştia nici de ea, parcă.
În paralel, mi-a relatat o aşa-zisă ciudăţenie a vîrstei, mai exact despre numărătoarea fiicei actualei mele amice (sînt buni prieteni şi ei!) cîţi fraţi vitregi are. Fata, Alina, trecuse aici şi pe cei ce practic nu aveau o picătură de sînge de-al ei. Îi ieşiseră nu mai ştiu cîţi, vreo 12-13 la număr.

I-am spus că ne trec şi aşa idei, aşa aparente aiureli prin cap. Eu de pildă, obsedat de mic, inventariam cîndva cuvintele deocheate cunoscute. Iar pe la 30 de ani sinonimele lui beat.
Motiv pentru care i-am reamintit: "Radu, să nu-ţi fie niciodată ruşine de gîndurile tale, oricare ar fi ele! Mă refer mai ales la cele care ies neanunţate, dar şi la zonele din minte pe unde simţi tu cheful să hălăduieşti, la vreun moment dat. Ce-i drept, o măsură nu strică nici aici, ca să nu ne înstrăinăm pînă la teamă de realitate".


La un moment dat, am văzut că Radu simte nevoia să aplece capul spre mine, a tandreţe. Mi-e greu să exprim sentimentul care m-a străbătut. L-a repetat mai încolo, la finalul unei alte şedinţe de discuţie...


[Aveam grijă să nu sporovăiesc prea mult... Îi ceream şi problemele de-ale lui. Asta pentru că mă feresc să mă defulez prin vorbă, mai ales faţă de copiii mei. Cu riscul de a fi subiectiv, dar mi se pare aiurea părintele care turuie, în defavoarea putinţei progeniturii de a spune ceva, în acea relaţie.
Cum ideea de bază în acel moment este să-i arăt eu ce şi cum, îi solicit o problemă, o situaţie din viaţa lui - să vorbim despre ea.]


Cînd ne-am despărţit, în staţie la Izvor, am simţit nevoia să-mi completez tandreţea obişnuitei îmbrăţişări printr-un sărut pe păr.
MI-AM DAT SEAMA INSTANTANEU CĂ GESTUL MI-E STRĂIN!
Deci nu am avut parte de el, cîndva...
Aha!
Asta e...



Probabil o să tratez în viitor şi problema despărţirii dintre părinţii lui.
Nu ştiu dacă îi voi da toate detaliile (care nu se pomenesc pe blog...).
Dar îi voi explica ce probeme cauzează aşa ceva copiilor.

Îi voi vorbi - aici, în textul rece de pe net, totul pare îngheţat - despre ieşirea dramatică a fratelui său cel mare, care la aniversarea de 24 de ani, ceva beruitla o terasă de vară, mi-a mărturisit (auzise că mă despart şi de mama lui Radu) că i-a fost tare neplăcut fără mine.

Da, voi aduce eu problema asta, simt că e bine.



VOI PRIMI TOATE PIETROAIALE DIN PARTEA CITITORULUI DE BLOG, dar pînă la urmă, dacă cineva divorţează, înseamnă că viaţa i-a fost mai tare decît prescripţiile sociale sau morale.
Deseori uităm asta. Ne e mai uşor să condamnăm.
Căci e groaznic să umbli cu două măsuri, iar la un moment dat să oboseşti din aplicarea lor alternativă, în funcţie de context. Să înţelegi lumea, dar să nu te laşi doborît de compasiune, ci să mergi după cum îţi impune viaţa. Supravieţuirea mai exact.


De fapt, de asta mi s-a tras la firma de curăţenie de care pomeneam.
Mi s-a spus pînă la un moment dat să fie totul lună, că "ne amendează Sanepidul".
Apoi, la anaghie de timp, mi s-a spus să dau rasol, că am de luat şi sectorul cutare.
Deşi altora pare un fleac, treaba asta m-a tulburat crunt. Şi pentru că aşa situaţii-s perfecte pentru un eventual sadic pornit să-ţi caute nod în papură. Şi căruia nu ai cum să-i replici, doar să-l suporţi.
Iar a-l suporta nu e deloc garanţia că te va lăsa în pace. E posibil ca el să dorească pur şi simplu să te ucidă, fie şi simbolic. Vezi pe Zisopol de la Uniunea Elenă.

Oi fi avut parte de aşa şi în alte situaţii de viaţă, de-am fost aşa tulburat...



Cum, aşa ceva nu se scrie?
Ce ne interesează, domne, pe noi asta?
Şi:
Păreai mai tare, vere!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu