marți, 5 aprilie 2011

Semnale peste timp

Eşecuri profesionale repetate, urmate de o angajare la un nivel teoretic sinistru m-au condus la o reevaluare a însuşirilor personale.
Mi-am notat în Jurnal (nu e public) ce mi-a trecut prin cap. Am realizat că alde conformaţia mea nevrotică este inevitabil însoţită de dorinţe imense. De a mă bate pe burtă cu Cutare, să zicem Obama, dar fără a putea să-mi dispară indispoziţia. Ceva a la Tantal ori a visele urîte aferente, cu băut de apă ce nu satură.
La o adică, e şi normal.


Păi.
În timp, din vremea grădiniţiei aveam între cele reţinute un basm. Cu un nene care salvează peştişorul vrăvit, acela care vine cu dorinţe de îndeplinit. Tipul căruia îi căzuse pleaşca alege aia, apoi vrea aia, mai cu moţ.
Astfel, copil fiind, am căpătat ideea despre ierarhia nobiliară. Sus de tot era, în succesiune, prinţ, rege, împărat.
Eee, tipul tot cere, pînă obţine şi treapta, onorurile de împărat.

Ăl în cauză tot nu e mulţumit.
Vrea să fie Dumnezeu.
Acolo i se înfundă, fiind urgent paraşutat în bordeiul de origine.

(Parcă mă şi văd, în încăperea spaţioasă a unei foste case boiereşti din Calea Călăraşilor. Acum nu mai e, se afla cam vizavi de ieşirea bulevardului Hristo Botev. Copilărimea şedea turceşte, pe covor, ascultînd povestea spusă de educatoare.)


Simt că eu tot stau în bordei, acum la 2011, pentru că vreau să fiu Dumnezeu.
Aşa aş numi astă dorinţă în infinit exces - chit că teoretic nu-s eu vinovat pentru plasarea acestea în pieptu-mi, ceva a la Alien.

Să vedem ce se poate schimba.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu