marți, 19 aprilie 2011

[SOCIAL] Simboluri umane

I

Am scris la un moment dat, pe cît m-a dus mintea, despre Mircea Vulcănescu.
Că veni vorba, nu-s un om de multă carte, nu am ştiinţă teribilă a subtilităţilor, dar am bafta - nefiind afiliat şi posedînd totodată verdele-în-faţă al nebunului satului - să pot puncta lucruri pe care alţii le evită, din politeţe excesivă.

Văd în Evenimentul Zilei de azi un material despre iminenta evacuare din casă a octogenarului Albert Poch, caricaturist pe vremuri. Care se plînge că pe vremuri, la 1941, i-a alungat familia din casa din Dobrogea ministrul Justiţiei din guvernul Antonescu.
Autorul articolului...

http://www.evz.ro/detalii/stiri/albert-poch-lasat-a-doua-oara-fara-casa-de-un-criminal-de-razboi-927332.html


... nu are multe menajamente pentru fostul demnitar. Între altele îl consultă pe Radu Ioanid, director în cadrul U.S. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C. Care declară ferm că "legile româneşti împiedică retrocedarea unor bunuri către urmaşii unor criminali de război"


Ceva mă face să pariez că s-ar pune multă surdină dacă ar fi vorba să fie tratat la fel de strict şi un coleg de echipă Antonescu, şi anume Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice.
Aici se va spune că nu era cine ştie ce demnitar (deşi a primit totuşi, o spune "România literară", nr.47/2005, "distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român"). Că a fost obligat, spun alţii, altfel pe Vulcănescu păscîndu-l Curtea Marţială.

Dincolo de toate, diferenţa previzibilă de tratament vine din nevoia naţională de Simboluri.
Mai ales că în privinţa lui Vulcănescu circulă legenda (discutabilă, cred eu) că ar fi murit în puşcărie de pneumonie, după ce s-a oferit să fie saltea umană unui coleg de celulă bătut crunt la anchetă.

Aflu din pomenitul articol al Evenimentului Zilei că:
"Prin Hotărârea de Guvern nr. 250, din 2007, se stabilesc normele de aplicare ale Legii 10 din 2001, act legislativ prin care s-au realizat retrocedările în România: "Nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situaţii: (…) confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război săvârşite în perioada septembrie 1940-9 mai 1945. Este vorba de persoane vinovate de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile legii nr. 312/1945".

Înţeleg de aici (deşi, după îndepărtarea numelui lui Ion Antonescu de pe străzi şi statui, era de aşteptat) că statul român continuă linia din 1945 cu privire la susţinătorii de vîrf ai războiului - ca să nu reproduc sintagma infamantă criminali de război.
Interesant este că unul dintre aceştia are stradă în Bucureşti: e vorba de Mircea Vulcănescu.

Ce-i drept, figuri mai mult decît discutabile au primit şi ei nume de artere, cum este cazul lui Armand Călinescu, personaj istoric pe care îl poţi categorisi chiar fără a fi legionar, drept sinistru.

În context, nu ştiu dacă mai există strada Lucreţiu Pătrăşcanu, dar nu m-ar mira. Şi aici intervine latura de inimă. "Pătrăşcanu s-a opus tiranului Dej; era mai spălat decît ceilalţi; s-a dovedit într-un faimos discurs la Cluj drept naţionalist".
În realitate, a fost trup şi suflet cu Partidul Comunist.


II

În "Opinia naţională", directoarea Mioara Vergu-Iordache este şi ea în căutare de simboluri. Motiv pentru care aplaudă donaţia de documente Cioran (achiziţionate la recenta licitaţie pariziană de către Constantin Brăiloiu), acest din urmă om de afaceri gorjean declarînd că "ne aflăm într-o perioadă cînd avem nevoie de simboluri".
Chestia asta apare pe pagina întîi, fie şi un pic mai jos, întindere editorială unde curge şi un mesaj de Paşte al patriarhului Daniel.
Alăturarea este mai mult decît hazoasă, cîtă vreme Cioran avea păreri mai mult decît iconoclaste despre ortodoxie, amănunt amintit voalat-elegant la chiar pagina 5 a aceluiaş număr din "Opinia Naţională" de către Neagu Udroiu.
Dar avem nevoie de simboluri, nu?





În această din urmă sete, uneori băbuţa este urcată cu forţa în tramvai.
Nu îmi aduc aminte ca Cioran să fi fost interesat de primirea în Academia Română, de la teoretica eliberare a acesteia de sub comunişti pînă la decesul eseistului. Ulterior, Cioran devine membru post-mortem al Academiei, el cel cu vitriolantele texte despre români, din "Schimbarea la faţă a României" şi nu numai!
Nu ştiu dacă Horia Patapievici va avea parte de un aşa tratament, după faimoasele-i afirmaţii din "Politice", 1996, dar nu m-ar mira.
Căci.

Pentru ca oficialităţile să fie luate în serios de mulţime, iar astfel să le fie mai bine acolo sus, ele au nevoie în jur de personalităţi mai mult sau mai puţin vii. Statul nu este o noţiune goală, ci este alcătuit din indivizi ce realmente se iau în serios că reprezintă faimoasa instituţie, cea cu frîiele ţării. Şi posedînd o legendară putere, în ochii unui popor nu tocmai ieşit din Lumea a treia.
[Credeţi că a ieşit? Să vă povestesc eu cum arată closetele pentru angajaţi la un hipermarket bucureştean! Iar starea acestora, a budelor, este totuşi un... simbol în domeniu, al civilizării...]

În căutare de divinităţi mai din cer şi niţel mai de jos, mai ales în cazul unui popor nu foarte înaintat oamenii statului caută mituri, simboluri...


Că veni vorba.
Constantin Brăiloiu remarcă, după cum am arătat, nevoia de simboluri, plîngîndu-se implicit de lipsa acestora.
Or.
De ce nu prea mai sînt simboluri?
Explicaţia e aritmetică. De Trei simplă.
S-a modificat un termen din cei patru.

Acesta se numeşte informare.
E mai lesne azi. Pe vremuri le mai ardeai, cînd nu-ţi convenea, mai speriai autorii. Acum nu mai merge aşa...
Omul de rînd poate citi despre personajul vînturat drept Simbol deasupra creştetului său.


Bineînţeles, cînd ai nevoie de aşa pălărie semidivină, nu umbli unde chiar ţie nu-ţi convine (e greu fără o asemenea creaţie deasupra ţestei...). Cînd, gest de inteligenţă minimă, ţii să verifici ce ţi se pune înainte - păi lucrurile se complică.
E mai greu atunci să mai omiţi că X era mare şi fin poet, dar de asemenea turnător de plăcere plus pe bani la Securitate.
E mai greu să-l dai drept poet naţional pe cutare, cînd periile respectivului la dosul unui Cîrmaci ţin deja de hazna.
De acolo căderea liberă a simbolurilor sociale, la nivelul unei anumite categorii umane româneşti cel puţin.
Plus bălăcăreala inutilă - chit că va fi existat şi pe vremuri (vezi "iubirea" lui Eminescu pentru CA Rosetti, nemurită inclusiv în Scrisoarea III) - din media postdecembristă.
Ca să nu mai vorbesc de lehamitea de a mai plasa pe Cineva acolo sus, după ani în care ave apoziţie a ritmat cu un cult deşănţat al dictatorilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu