miercuri, 18 mai 2011

Legate de istorie mers pe munte, de la noi si de afara...

I

Într-un număr recent al revistei Dilema veche, Andrei Manolescu pomeneşte de o doamnă Velcea, de la facultatea de geografie din Bucureşti.
Am sentimentul că este vorba de autoarea unui ghid (de întindere relativ redusă) despre Bucegi, apărut pe la 1974.

Bineînţeles că personalitatea cuiva nu poate fi limitată la informaţiile oferite de A. Manolescu, dar cred că rîndurile ultimului (fiu al criticului Nicolae M.) nu sînt de ignorat.

Drept opinie personală, aş remarca faptul că descrierea Valeriei Velcea contravine un pic ideii dintr-o anumită parte (vorba aceea imediat postdecembristă...) a literelor turistice, că oamenii care sînt interesaţi/merg pe/iubesc Muntele sînt mai buni la suflet, mai puri, mai drepţi şamd.


http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/calatoria-interzisa


Călătoria interzisă

Eram student şi aflasem, nu ştiu cum, despre o excursie de o săptămînă organizată în Cehoslovacia de BTT, Agenţia de Turism pentru Tineret de pe vremea aceea, o instituţie soră mai mică a ONT, legată cumva de UTC. Ştiam că Praga e extraordinară, că se numea „oraşul de aur“ şi că, printre ţările comuniste, singurele pe care, ca om de rînd, puteai aspira atunci să le vizitezi, era o destinaţie de top, cum s-ar zice astăzi. Preţul nu era imposibil şi, oricum, pe atunci, nu neapărat banii erau problema. Trebuia însă întocmit un dosar. Era vorba de o mulţime de acte dintre care unele ţineau de facultate şi de administraţia acesteia (trebuia să-şi dea acordul decanul), iar alte hîrtii se cereau semnate de organele de partid, deşi eu nici nu eram membru PCR. Dar făceam parte, ca toţi studenţii, din UTC. Şi primisem un formular cu o listă întreagă de semnături ce trebuiau obţinute. În cele mai multe cazuri era vorba doar de o chestiune formală şi nu mă temeam că voi întîmpina vreun obstacol. Mă gîndeam că refuzurile apăreau doar în cazuri speciale, dacă era vorba de cineva care crease probleme şi care eventual intrase în vizorul securităţii sau al partidului. În nici un caz nu-mi închipuiam că profesorii sau autorităţile din facultate se vor opune.

Pe formularul meu era însă şi o rubrică avînd pentru mine un nume ciudat: secretar B.O.B. Iniţialele desemnau Biroul Organizaţiei de Bază, al PCR. Am aflat că persoana cu respectiva funcţie e o profesoară de la Geografie. Pe vremea aceea, printr-o decizie administrativă de tip comunist (cu iz ilf-petrovian), facultăţile de Geografie, Geologie şi Biologie fuseseră comasate într-o unică instituţie de învăţămînt aparţinînd de Universitatea Bucureşti. Pe atunci încă mai circula şi o vorbă atribuită matematicianului Grigore Moisil legată de asemenea decizii, şi anume că soluţia cea mai bună ar fi să se comaseze Geografia cu Geologia cu Geodezia şi cu Geometria, iar decan peste toate să fie numit Geo Bogza.


În fine, am descoperit că profesoara Velcea de la Geografie era deţinătoarea titlului de secretar B.O.B. şi că ei urma să-i cer semnătura. N-o cunoşteam şi nici măcar nu ştiam cum arată. Am aşteptat ziua din săptămînă cînd domnia sa avea programate audienţe. Am bătut la uşa respectivului birou şi am băgat capul înăuntru. Dindărătul unei mese masive de lemn pline de hîrtii, o femeie uscată, cu părul alb şi ochi pătrunzători, mi-a spus pe ton ascuţit: „Aşteaptă acolo!“. Am rămas pe hol, unde am aşteptat cîteva minute pînă cînd am auzit din nou vocea din interior: „Să intre studentul care e la uşă!“. Mi-au trebuit cîteva momente să-mi dau seama că despre mine vorbeşte. Am intrat timid. „Am venit la dvs. să vă rog să-mi semnaţi o hîrtie.“ „Daaa... Şi în ce calitate trebuie să-ţi semnez eu dumitale o hîrtie?“ Total lipsit de tact, am răspuns: „Păi, în calitate de secretar BOB, tovarăşe profesoară“. În zăpăceala momentului, nu m-am gîndit să pronunţ protocolar Be O Be, ci am zis pur şi simplu bob, ca şi cum ar fi fost vorba de un bob de grîu. Tovarăşa Velcea s-a crispat toată. „Ce-i aia BOB, tovarăşe student?“ „Biroul organizaţiei... de partid“, am bîiguit eu. „Dumneata ironizezi instituţiile partidului“, a ţipat ea. „Ei bine, nu-ţi dau nici un fel de aprobare. Altădată să înveţi cum se pronunţă corect numele organizaţiilor partidului nostru.“ M-a dat pe uşă afară, fără nici un drept de apel. Aşa am descoperit cu o ciudă infinită cum vacanţa mea poate fi stricată de o persoană care nu mă cunoştea, nu ştia absolut nimic despre mine şi nici nu mă văzuse vreodată. Am încercat să ocolesc problema şi să obţin o semnătură de la adjunctul acesteia în respectiva organizaţie, un om pe care-l ştiam cumsecade, care-mi fusese profesor şi care era şi prodecan al facultăţii. Acesta a privit însă cu suspiciune formularul şi mi-a spus că nu poate semna pînă nu vorbeşte şi cu şefa lui pe linie de partid – profesoara Velcea, adică. Mi-am pus atunci speranţele în ideea că a doua oară ea va semna, pentru că, fie nu va face legătura cu episodul din biroul ei, fie se va răzgîndi în ce mă priveşte, fie, în cel mai rău caz, profesorul meu va şti s-o îmbuneze. Nu s-a întîmplat aşa. Prodecanul m-a chemat după cîteva zile şi mi-a spus că m-aş fi purtat nepoliticos cu secretara Be O Be şi că ea i-a relatat întîlnirea cu mine şi impresia ei că eu n-aş cunoaşte numele şi structura instituţiilor de conducere ale partidului. Ceea ce, în opinia ei, pe care prodecanul mi-a transmis-o, însemna că nici nu merit să călătoresc în alte ţări.

Poate că nu e chiar inutil să explic pentru cei mai tineri sau pentru uituci că libertatea de a călători, cea care astăzi ni se pare un drept cît se poate de firesc şi legitim (fie ea deocamdată şi fără integrarea în spaţiul Schengen) şi care, cel puţin pentru Europa, nu mai necesită vize, invitaţii şi alte proceduri birocratice, era, pînă nu de mult, doar un fel de favoare pentru cei pe care partidul şi securitatea îi considerau meritorii. Nu era nici pe departe de la sine înţeles că oricine putea merge în străinătate, chiar şi dacă era vorba de a călători într-o ţară vecină, din acelaşi lagăr comunist.




II

Hitler povestea adesea despre lungile drumeţii prin munţi pe care le făcuse în tinereţe. Pentru un alpinist, acestea erau evident nesemnificative. Alpinismul şi mersul cu schiurile îi repugnau. „Cum poate cineva să găsească plăcere în a prelungi artificial iarna îngrozitoare printr-o zăbovire pe vîrfurile munţilor?" se întreba el. Nu înceta să-şi exprime aversiunea pe care o avea faţă de zăpadă, cu mult înainte de catastrofala campanie din iarna 1941-1942. „Daca ar fi după mine", spunea el, „aş interzice aceste două sporturi, deoarece ele sînt cauza prea multor accidente. Dar nebunii ăştia formează pepiniera trupelor de vînători de munte."

Albert Speer - In umbra lui Hitler (Memorii) (Vol. 1), nu stiu exact editura.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu