joi, 30 iunie 2011

[MUNTE] Completare la tura din Caraiman, 27 iunie 2011

Descrierea turei din Caraiman, 27 iunie 2011, la:

http://mirceaordeanpsiho.blogspot.com/2011/06/munte-prin-caraiman-27-iunie-2011_30.html




Am vrut să clarific lucrurile în materie de blog, separînd cele de munte de altele, şi văd că mai rău le încurc...
Aşa că, în urma unei asemenea umane erori, am trecut mai sus linkul către descrierea turei de munte pe care îmi doresc s-o completez în continuare.



M-a invitat Mihai Cernat de curînd să vorbesc despre munte la Casa Schiller.

Ezitare de înţeles la un timid, apoi am purces la o primă pregătire.
Cum este elementar să ai grijă de gusturile auditoriului, am realizat curînd că stilul de a privi muntele, de a umbla pe acesta meu nu prea merge la lumea largă.

În sine el priveşte o zonă restrînsă a muntelui, o zonă foarte limitată a disciplinei numită căţărătură. Aş putea relata despre turele mele de gradul 1-2, care nu pot atrage - am senzaţia - dect cei cîţiva interesaţi de aşa ceva. Nicidecum amatorii de poteci (ceva onorabil, mai ales cînd le baţi prin multe masive ale ţării), nici cei de pereţi).
În acelaşi timp, eu sînt pălit de acea tenacitate pe spaţiu redus a bijuteriilor în orez ori a ouălor Haberge, al căror rezultat poate place lumii largi, nu şi tipul ăla care roboteşte aplecat asupra unuia şi cam acelaşi lucru.

Mai apare o problemă.
Ca şi în societate, în general, publicul montan e intertesat de un anumit stil de prezentare, de a vedea lucrurile. Acesta este în mare parte tineresc, cît şi prezentînd partea luminoasă, optimistă a lucrurilor. În aşa notă se produc deseori şi posesorii de multe decenii, chit că praful inevitabil este lesne de ghicit în relatările lor.
Ori subsemnatul amestecă şi alte ingrediente cînd i se întîmplă să vorbească şi altora despre munte, despre ce face el pe acolo şi cum vede atracţia, patima de înălţimi, de stîncării şi sălbăticie.

De pildă, nu aş putea face abstracţie în tura recentă, cea relatată în linkul din start, despre pasele de oboseală. Despre inconsecvenţa în respecta planul iniţial ori de parcurs. De ce se întîmplă asta.
Cum e cu limba scoasă pe finala Spumoasei, cînd imiţi himalayştii, nu şi zona unde năduşesc (sau mor!) aceştia.


Nu pot trece cu vederea nici entuziasmul de-a dreptul bizar al cuiva care se extaziază în Hornurile Văii Seci a la Donald Duck mirosind flori. Aşa om trădează o bizarerie cam deloc demnă de respect.
Eu mai pomenesc şi de moarte, iar aşa ceva nu face bine - din motive asemănătoare - nici tinerilor, nici bătrînilor. Şi nici nu o pot omite, cîtă vreme fenomenul acesta neplăcut dă îndeajuns tîrcoale drumurilor prin abrupt.

Am păreri nu tocmai ortodoxe despre mobilul suitorului pe munte, al alpinistului. Cred că pot fi socotite aici atît o sporire a stimei de sine, dar şi sentimentul că - izbutind aici - parcă stăpîneşti şi restul lumii, inclusiv citadină. În ce mă priveşte, am descoperit că un inamic avea dreptate cînd mă acuza de dorinţa de a face din zone de abrupt un fel de feude proprii, în care evenual să nu las pe alţii.
Şamd.
Eee, asemenea abordări, asemenea explicaţii, optici crează şi ele disconfort.


Dar pot scrie aicio una sau alta.


Am sesizat în tura pe Seacă faptul că oboseala a redus şi teama.
Staţi, să precizez. Dacă mi-am asumat oboseala din finala Spumoasei, de care vorbeam, am senzaţia că, deşi stors, organismul nu a fost şi cuprins de vreo dezordine interioară în exces. S-a acceptat obosit şi a mers în ritmul aferent. Nu a cerut mai mult, întronînd tulburări interioare peste normal.
De aceea probabil m-am trezit la rapelurile în Hornuri deloc spăriat - şi zău c-ar fi fost normal în cazul unui sensibilos care văzuse pe aici un tip picat în rapel, cu pitonul ieşit mai exact!

Mi-aş permite să pomenesc aici, tot în contextul oboselii, conştienţa riscului la fiecare pas mai ales către treimea inferioară a Secii. Pînă aici, mersesem prin vegetaţie, unde cel mai rău lucru de petrecut era o alunecare onestă. Nu mai mult, căci la zone delicate şi atenţia, prudenţa erau pe măsură. În partea de jos, în talveg, destui paşi, grăbiţi de ora înaintată, conţineau şi pericolul unei căderi de doi lei, dar putîndu-se foarte lesne solda cu fractură.
Nu sînt foarte panicos, vedeam, văd doar problema.


A mai fost ceva.
Psihologii l-ar lega de Superego, acel paznic care se străduie să ne ţină ştacheta tot mai sus.
Pus de viaţă mai cu botul pe labe în ultimul timp, a descoperit şi partea frumoasă a necazului, a umilinţei. Nu mă mai zbat să bat recorduri, uneori la fiecare pas: să fie căţărarea cît mai elegantă, să nu ocolesc cutare obstacol, să nu fiu excesiv de prudent (La Săritoarea Brîului rapelul a fost în DOUĂ bucle puse în ferestruici). Din amintitul motiv interior probabil nu am dorit nici să bat recorduri de timp...

În fine...


Aş încheia cu nişte poze ceva mai vechi din zonă.
Că veni vorba, prin Hornuri am meditat un pic la înaintaşi, dar deloc la ce voi fi simţit, la cum m-am mişcat la trecerile-mi juvenile peste obstacolele zonei.

Pozele-s de la a doua tură pe Seacă. Cu prima soţie. Eu, vreo 22 de ani, ea 18.
Am vrut să fac ceva nou, aşa c-am vizat Vîlcelul Uriaşului. Cum pomenesc şi în descrierea din revista "Munţii Carpaţi" (nr. 5 parcă), Seaca are vreo trei situaţii în care firul principal coteşte pe senimţite şi eşti tentat să înaintezi pe ceea ce-s de fapt fire laterale sfîrşind curînd. Prima e la Zangur, a doua la Uriaş. Ultimul, la rîndu-i, îţi dă derutant pe la nas cu un fir secundar - în vreme ce principalul se vrea mai discret la start. Aşa că am ajuns cu tînăra doamna la EST de ţancul Uriaşului, şi nu la VNV, unde e obîrşia. Din fericire de acolo se poate traversa onorabil în Zangur.
Care s-a lăsat apoi suit comod, mica problemă fiind însă eterna nenaştere învăţat a omului.
Nu ştiam cum arată Portiţa, ba nici ideea de brîu nu-mi era clar intrată în minte, în principal că acesta urmează un anumit gen de formaţie geologică ori barim teren din abrupt cu înclinaţie mai domoală. De aici, o masă îngrijorată de cît mai e de mers pînă în Brîul Portiţei, la care ne-am făcut cîteva poze. În ele - vom vedea acasă - era şi Portiţa, mai exact vîrful cuşmei, cum apărea din acea muchie Zangur-V. de sub Portiţă...































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu