vineri, 10 iunie 2011

[VIAŢĂ] Din nou.

Era să spun că e legat de psihologie, cum bine am început să pun de la o vreme o etichetă posturilor de aici.
Parcă e mai mult de aici.

Ultimele posturi mi-au fost ceva mai inflamate, de unde repetata tendinţă de a le şterge.
Uite că am rezistat.

1. Dacă am jignit vreo sensibilitate externă, a altcuiva, asta e - e şi problema aceluia, deci nu voi face marşarier pentru aşa ceva.

2. Dacă mă jignesc pe mine, mai exact masca plină de zice-se calităţi pe care o ţin spre lume, spre exterior (deseori şi spre... mine, dar asta e poveste lungă), păi atunci e problema mea.
Care nu se rezolvă prin intermediul preşului numit Delete.



II


Dacă stai să te gîndeşti, nimic nu irită mai tare decît adevărul. Am spus ceva adevărat acolo, cel puţin din punctul meu de vedere. Adică, dpdv eu, acea asociaţie din Piaţa Universităţii 1990 parcă nu merită naţionalismul de doi lei de azi...
Este drept că putea asimila şi-un pic din ideea Lucrurile merg pe lumea asta şi altfeld ecît vrem ori găsim noi moral, inteligent etc.

Iar nu e de supărat astă căzătură a Copilului mic.
Căci nu o dată descoperirea lumii trece prin iritare, prin revoltă, pentru a ajunge la acceptare a realităţii. Adică aşa-numita înţelepciune.


E de văzut de ce a ajung Grupul Independent pentru Democraţie cum e azi.
Dar aici deja se sparie gîndul!
Că, de fapt, nu e deloc comun ca o treabă să meargă ascendent. Şi asta nu doar între borcanele de la cămară, CI PE ÎNTREAGĂ LUMEA ASTA.


Îh.
Biata mama, la o vîrstă înaintată, vedea lucrurile cam în negru. În categoria "Ne zbatem degeaba, în viaţa asta..."
Subsemnatul, aparent în acest ton, spune aici că lucrărturile, traiectoriile omeneşti apucă la un moment dat un loc sub reflectoarele inteligenţei, aprecierii, după care - după observaţiile mele - acele orbite duc spre rău, spre penibil, în cel mai fericit caz spre demodare.
Şi realmente e mersul lumii.


Să mă îmbăt cu gîndul că ce deştept am rămas, după ce am răzbit la un moment dat pe Scena cu aplauze a Vieţii?
Parcă nu e o treabă să cred asta...


Totuşi.
A avea idee de astă regulă, caracteristică nemiloasă a vieţii cred eu că poate fi util. Să respecţi ce făcu GID la 1990 (şi aşa exagerat, căci privesc - să admit asta! - prin lentilă favorabilă) şi să-l laşi în groapa, în mormîntul său.
Neplăcut, dar util. Era să spun sănătos...


III

Revin la chestiile scrise de care ne jenăm.
(Bineînţeles că majoritatea oamenilor de acţiune nu au jene dintr-acestea, altfel s-ar opri din triumfalul lor drum...).
Alea, lucrurile de jenă, sîntem noi.
Nu-i o treabă poate onorantă, dar sîntem noi - o repet cu o tenacitate poate infantilă. ACELA SÎNT EU, SÎNTEM NOI. Ce chestie, să iubeşti, apreciezi pe un altul, cicăd e valoare, şi să te dai pe tine însuşi (uneori scîrbit chiar) la coş.
O lume ai, şi o dai la coş....

E de meditat.


Ce face băutura din om, spune un speech popular.
Nici psihanaliza nu e mai brează...
Apropo, i-am scris lui Matei Georgescu, întrebîndu-l cum realizează ei, specialiştii, dacă o acutizare a vîntoaselor interioare este agravare a nevrozei, şi cînd o necesară criză de vindecare (cu limitele de rigoare...).
Nu mi-a răspuns, oi fi scris greşit adresa.
Aşa că mă voi descurca de unul singur...

Cineva spunea că întrebările conţin în ele şi răspunsurile...


PS
E posibil să fi reurnit trenuleţul postărilor de aici.
Nu e un lucru uşor. E tratată o lume cu puţini adepţi. Şi care ţine oricum de Vîrsta a treia.
Asta e.
Îmi asum riscul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu