duminică, 26 iunie 2011

[VIAŢĂ] Grecia şi dedesubturi - după mintea mea...

Cu vreo trei ani în urmă, remarcam la greci (bănuiesc a nu fi doar în zona Salonicului) prezenţa la tot pasul a semnelor religioase.
Între altele, a icoanelor.
Chiar subliniam plăcut impresionat o terasă din Stavros, unde indiscutabil vreo două icoane nu erau puse de sanchi, de ochii lumii - fiind plasate în... bucătăria localului şi unde le-am putut zări doar întîmplator, dintr-un unghi foarte mic.


Aşteptînd azi cam o jumătate de ceas pe Bd. bucureştean Maniu, vizavi de Cora, am văzut o măcelărie cu vreo două icoane, de data asta mari, cam duble decît cele elene văzute de mine.


Cum gîndul a fugit către egeeana staţiune Stavros, de data asta inevitabil mi-am pus problema cum au ajuns grecii la liman cu ţara, deşi păreau oamenii cu Dumnezeu.
La situaţia asta, cred că nu poţi cerceta lucrurile dacă te înghesui în prejudecăţi...


Una la mînă că, respectînd litera Bibliei, cam ajungi la pepeni, de pildă nefăcînd rău nimănui. ori întorcînd una-două obrazul.
Apoi, puind icoane, nu ai contract totuşi, cu Preaînaltul, că vei fi şi destupat, eficient în ce faci. De fapt, nici iranienii nu par pe cel mai bun drum, deşi toată ziua cîntă ale divinităţii (lor), iar frîiele statului sînt ţinute de prelaţi mai mici sau mai mari.


Deci brusc am privind cu oarece reticenţă, cu îndoială prietenia greci-divinitate.
Ştiam, din ce mai văzusem prin lume ori barim prin cărţile ei, că relaţia noastră cu Dumnezeu (care crede în el) e totuşi ceva pe bază de contract. Îi dau, Îl respect, ca să-mi dea. Nu se pune atît de mult suflet, cît se caută Acolo siguranţă. Barim la noi, în România, deseori relaţia cu Dumnezeu este un pe măsura celei cu Dracul.
În cazul grecilor, simt că interesul pentru divinitate le-a consolidat sentimentul de popor special. Cu drepturi pe măsură în scena lumii.
Chestia asta o fac multe naţii, dar nu toate au deasupra Grecia antică, respectiv Bizanţul.


Eu aşa am senzaţia, că bisericile pe toate drumurile şi discursurile aşişderi aşa ceva sprijină în principal, ideea de popor nemaipomenit.


Poate că posed idei puţine, dar am senzaţia clădirii în amintitul mod a ceea ce psihologii numesc Eu fals.
Grecii nu sînt mai valoroşi dacă vorbesc şi se afişează cu ale credinţei şi cu ale istoriei lor (voi reveni la ultimul subiect).


Din istorie nu învăţăm mai niciodată, deşi nişte nemţi şi nişte japonezi s-au lecuit de unele hibe. Le dau acest drept şi grecilor, dar nu pot să nu văd că ei au avut două pleaşcă la plural, în ultima sută de ani cel puţin. Au avut bafta să pice în procentele lui Churchill, apoi să se reverse asupra lor miliardele Uniunii Europene. Nu cred c-au realizat, elenii, şansa. S-au purtat cu coada în sus, ş-au luat-o de pildă bine în freză în problema Ciprului, la 1974. Şi.au bătut joc apoi şi de banii întru sprijin al UE.


Auzisem anii trecuţi dela nişte indivizi pricepuţi cît de cît în ale Greciei că această ţară o duce bine, însă urma să îi îngheţe curînd (totul are unfîrşit..) izvorul cu bunăstare gratuită venit in partea Vestului. Am luat cu rezerve ideea, chit că unii vorbeau concret despre mii de hectare cu măslini cultivate doar pe hîrtie, pentru a fi primite subvenţii.


Acum, cu lucrurile precipitate de recenta criză economică mondială, oamenii de rînd reacţioneazăa colo într-un infantilism de zile mari. De pildă, că FMI le vrea răul (expresie elegantă!), deşi la o adică ei au nevoie de banii acestuia! Tot ei-s cu coada sus. Sper să nu fie semn că nu au de gînd să înveţe din lecţie...



Istoria Greciei.
S-a întîmplat să lucru la Uniunea Elenă din România, ani în care am intrat în contact cu istoria vecinilor de sub Olimp, dar şi cu modul cum o văd contemporanii greci.
Cred că rar se pot întîlni în lumea civilizată relatări mai infantile, mai cum ne convine. Lor. Între altele, în secetă de alte evenimente, o ţin gaia-maţul cu "Nu"-ul din octombrie 1940, urmat de înfrîngerea administrată italienilor. Nici vorbuliţă serioasă despre faptul că germanii i-au învins extrem de lesne, la puţine săptămîni. Şi că fără englezi nu ar fi scăpat de zvastică în veci.
Nişte povestioare bune doar pînă în clasa a patra (dar pe care greci maturi le servesc cu multă încîntare) privesc şi războiul de independenţă din anii '20 ai secolului 19. Rar să spună careva că probleme mai mari au avut atunci elenii cu a se coagula, ba chiar cu nu mai lupta între ei.

Un comentariu:

  1. Ma numar printre miile de romani veniti la munca in Grecia si imi permit sa zic ca ei sunt un popor perfid, mincinos, profitor si lenes. Chiar este adevarat. Nu ii persecuta nimeni, doar ca dupa ft multi ani e prima data cand le spune cineva adevarul in fata cu ocazia situatie lor de criza si le e aproape imposibil sa accepte.
    Pe steagul lor ar trebui pictata o cafea (un frappe), ca asta ii reprezinta pe toti...

    RăspundețiȘtergere