sâmbătă, 30 iulie 2011

[ISTORIE MONTANĂ PERSONALĂ] Vîlcelul Mignon, din Bucşoiul

12 august 1984

VÎLCELUL SECUNDAR AL PORTIŢELOR
Duminică.  Tramvai punctul. Bani: 50 lei. La gară, Sandu Pizanti, Leni Nicolae. Marius, Nicu zis Camionaru, Vali [Peneş?], iar prin zonă Daniel Georgescu şi Ana Fotescu. În ciuda interdicţiei, sînt nevoit să apelez la Marius.
Vreme éclair. Acum. Cornuri şi pîine. Nu prea am papa. La ora 10 am, sîntem în Poiana Bucşoiului. Pînă aici, priviri cu binoclul lui Marius. Studiez secundarul Portiţelor: are trei variante la ieşire.
În Valea Bucşoiului, încă zăpadă. 10 minute pînă în Poiana de sus. Se lasă negură, de abrupt. O luăm la stînga, lăsînd în dreapta Vîlcelul Grohotişului, şi ăsta cu zăpadă murdară în zona unde ne aflăm. Vizavi, peretele din dreapta Văii Bucşoiului pare paşnic şi plin de brîuri.
Pe firul Vîlcelului Portiţelor, multă zăpadă. O primă săritoare e judecată pripit drept inaccesibilă, dar dezvăluie o fereastră tunel, în zona nisipoasă pe care o urc fără rucsac. Apoi, prin feţele stînga ocolim o a doua limbă cu zăpadă: neinspirat, urc în stînga ei şi faptul că limba depăşeşte intrarea în Vîlcelul secundar mă obligă la o exhibiţie periculoasă peste ea.
Dornic de antrenament hotărăsc să atac prima săritoare, deşi se poate ocoli pe stînga (la puţini metri în sus se vede Brîul Mare). Hornul săritorii nu este însă cum mă aşteptam: e cumplit de îngust şi la cap prezintă un bolovan nesigur îl barează. Ies sleit, neapelînd la Nicu Camionaru, ajuns între timp deasupra. Marius vine tot prin horn, dar asigurat.
De aici în sus, o nouă săritoare, pe care vrînd să o ocolesc ies prin stînga,mai şi de dorul de a vedea Brîul; ocolirea pierde din vedere vîlcelul şi după un parcurs mediu reintru în fir, peste o porţiune mai alertă.
În jos, Take Ionescu e în soare, poiana largă ar semăna cu o Poiană Mare a Secii din Caraiman, la scară redusă. Moraluls-a refăcut şi decid să urc vreo 3-4 hornuri, cu tras de rucsaci. La oa dică, sînt imposibil de ocolit, căci vîlcelul a devenit o spintecătură adîncă cu pereţi inaccesibili. Ne trezim pe aici cu cîteva picături, dar mie nu-mi vine a crede că-i a ploaie.
După a treia săritoare, vîlcelul se deschide, se înverzeşte şi alsă-n dreapta un hăţaş bătut, pe care ne abatem un pic […] Face legătura cu Vîlcelul Grohotişului, în care mp duc un pic să sondez terenul. parte zona unde acesta din urmă primeşte din dreapta un afluent. Zăpadă, şi aici destulă.
Începe ploaia, pecare o fentăm într-o grotă de pe brîul ăsta. Ocazie de mîncat. Eu îmi bat capul ce drum să urmăm: în sus, vîlcelul continuă cu acea deviaţie spre stînga văzută dinTake Ionescu. revăd aici, dar de maia proape, Acul cu fereastră. Numai că vremea nasoală mă împinge să urc pe Grohotiş. despre care ştiu că e 1B şi că iese în creastă. Hornul din Vîlcelul secundar, nu prea-s sigur pe el. Alegerea se opreşte la acesta din urmă totuşi şi, după ce urcăm o porţiune ierboasă destul de înclinată, ieşim la Ac, o traversare în stînga şi urc de zor. Vîlcelul e destul de adînc, cum nu părea de la depărtare. Urmează o săritoare în două trepte, unde am o dispută cu M., care ar vrea să urce şi asigurat şi fără rucsac.
După această problemă urmează o nouă pantă ierboasă, finala, dar destul de periculoasă. M. mai ales urcă greu şi tot întreabă cum am trecut.
Vîlcelul sfîrşeşte nici în şa, nici în perete, cu point de depart nedefinit.  [...] Aici nu prea am avut multe de văzut, căci ceaţa era de nepătruns. Drept în sus, kante vertical. Eram în creasta spre Grohotiş, care aici nu prezenta obişnuita şa de obîrşie, ci doar un balcon spre orizontală, altminteri plăcut privirii. Dea colo, trecerea spre Vîlcelul Grohotişului părea problematică. Nu m-am pierdut cu firea, deoarece avînd două corzi în grup nu era caz de emoţii în astă zonă. Din locul atins pleca un brîu pe curbă de nivel, ce părea să se întrerupă. La vreo 25 m în jos era altul mai convenabil, de atins doar prin rapel. Pînă să vină marius, am plecat în recunoaştere pe brîul pretins întrerupt, despre care am constat curînd că e mai puţin “negru”: un bolovan de un metru proţăpit pe brîu lăsa totuşi spaţiu de strecurat spre perete, după care venea o spălătură cu prize totuşi bune. De acolo,brîul dădea un colţ şi cobora scurt în vîlcel.  După ceam trecut pe acolo o “scuipătoare” medie, am ajuns în talveg. Umed, ceţos, dar nu m-am simţit apăsat…
A urmat, pe lîngă cîteva praguri, o singură săritoare de tras sacii. […] Primul în Balaur a ajuns Camionaru, iar eu, evitînd pietre, am urcat pe feţe.
Ceasul aproape trei. Patru ore şi jumătate deci din Take. Aici vremea deschisă; din bazinul Bucşoi ceaţa răbufnea ca dintr-o oală. Încolo vizibilitate bună, soare.
Coborîre. Cum se ridică însă căciula de pe Omul, se porneşte ploaia!! Ne-am udat bine.
Ne plouă şi pe urmă. La Gura Diham, linişte. Mă schimb. Apare Leni, soră-sa şi bărbosul de dimineaţă. O bere.
Pe drum, iar ploaie.
În tren, plata după Ploieşti, elegant. O cioară cîntă pe hol, sub privirile extaziate ale masculului ei.
A doua zi, în fine schimbul II, aşa că am putut să mă odihnesc mai bine.


Pentru navigaţie mai lesnicioasă:


 Vezi şi imagini de la a doua tură, dar si reproducere a articolului lui Alex Beldie (primul de acest fel) despre faţa estică a Bucşoiului, în Buletinul Alpin, 1934 - multumiri lui www.mielu.ro :
https://picasaweb.google.com/104235099249145971156/Mignon1986SiNuNumai#


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu