joi, 21 iulie 2011

[MUNTE] Colţul Mălinului

Coltul Malin / Costila / Bucegi


Nu cred c-a disparut acea fraza de mindrie: „Nu-i român ca banatanu / Banatean ca lugojanu / Lugojan ca Brediceanu...”. Intr-o succesiune intrucitva apropiata, pot spune ca-mi plac muntii, dar intre ei mai cu mot imi sint Bucegii, intre care si-mai-si imi sint Caraimanul si Moraru. La egalitate.
Ceva mai incolo vine Costila.
Nu stiu daca mindra de 2489 m are fanii ei. Este foarte posibil sa existe, mai ales printre frecventatorii trecuti si prezenti ai refugiului cu acelasi nume. Si le respect opinia. In ce ma priveste, Costila mi se pare lipsita de sare. Matahaloasa. E mare, zolida, dar atit, nu-mi trezeste amor. Paradoxul apare insa cind imi dau seama ca persoana in cauza este alcatuita din sini, picioare si alte zone totusi interesante. Chiar foarte interesante circotasului indragostit de vecinele Caraimana si Morarita. De pilda ma innebunesc (chestie de gust) dupa malul sting al Vaii Costilei, cum urci, pe unde un amator de trasee elementare ca mine umbla creanga si tare incintat. Urmeaza apoi firul propriu-zis al vaii ce poarta numele muntelui. Imi place. Dupa Creasta Costila-Galbenele (nu gasesc epitetul, dar imi lasa gura apa), vine poala peretelui Galbenele plus Hornul Coamei. Si secundarul de pe acolo, chiar. Apoi imi place Valea Hornului, asta daca nu am ales, la Lespezi, s-o iau pe briul frumos si deseori frate cu soarele ce duce in invecinata vale a Coltilor.
Iar lista ramine din plin deschisa.


Exista totusi un primus inter pares, un si-mai-misto, cel putin din punctul de vedere al subiectivismului meu. Se numeste Coltul Malin.
Inaltut, cu 2305 parca (asa e in ghiduri, mie mi se pare un pic cam mult, fata de realitate). Zvelt, vazut din toate unghiurile posibile – poate doar din elicopter, deasupra-deasupra, sa fie mai putin maret.
Cobori intr-o zi lenesa de pe platou, pe muchia dintre vaile Malinului si Urzicii, la inceputul Tapului, si Mumosul se detaseaza inegalabil din peisaj. I-ar fi si greu, cita vreme este alcatuit de fapt din trei colturi: cum privesti din inaltime, mai apropiat este Coltul Briului, apoi mic-s-al-dracului Dinte, pe o coama subtire, de vreo 2 metri cit sa stai numai bine la soare. Iar dincolo de el, coltul propriu-zis, care domina aristocratic o sumedenie de doamne supuse: vaile Tapului, Seaca, pina si Verde, apoi Malinului.
In sens invers, sui pe Malin si te priveste de departe. Idem pe Seaca Costilei. Pe Tap nu-l vezi din talveg, dar dincolo de Briul cu jnepeni ramii agatat cu ochii de Dinte, la care ramii cu podul palmei sub falca si dupa ce te opresti la odihna in Briul Mare.

Asta estetic, poetic, batut-cimpistic.
Alpin vorbind, pe de o parte, exista in Coltul Malin o sumedenie de trasee. Nu stiu cum e in El Capitan parca, unde se nascuse cindva butada ca daca faci un sprait mai sanatos in traseul cutare, risti sa treci in altul, asa ar fi de dese. Dar in Coltul Malin ai de unde alege, cel putin noi astia mai putin dotati pentru marii pereti.


Cele mai lesnicioase drumuri de apropiere (excluzind Lenesh-Weg-ul via telecabina) ar fi, in functie de anotimp, Malinul si o traversare la nivelul bazei coltului, respectiv Tapului (cistigi fara bataie de cap altitudine, pe poteca marcata a Cerbului)-Briu Jnepeni, in Seaca, la vreo 10 minute de urcus de baza propriu-zisa a pomenitului dom. La sfirsit de mai, cind poti fi sigur (minus accidentele intru ninsoare proaspata in care muntele e specialist inclusiv in iulie) ca s-a dus zapada in Colt, o iei lipa-lipa pe albul Vaii Malinului. Dupa Lespezi, intri in ceea ce ar putea fi numit al doilea canion al vaii (primul fiind cel din imediata apropiere a Poienii Cerbului). Aici peretii din dreapta, cum sui, se aspresc, dar la un moment dat, la vreun sfert de ceas de mers de Lespezi, ai posibilitatea sa iesi in dreapta, spre baza Coltului Malin. Urci o mica rampa stincoasa, dai coltul (la propriu!), iesind sub un uluc vertical de vreo 10 metri. Merge urcat, dar si ocolit, pe o sucitura ascendenta din dreapta. Apoi muncesti cu ceva jnepeni, intii diretamente, urmati de o trecere la dreapta. Poate iritat de tiritoarele verzi, dupa un timp dai de o grota. Inaltuta, nu dai cu capul de tavan. Unde subsemnatul isi spune de decenii ca va pune cortul sau barim un sac de dormit. Vara, bineinteles, ca tot comodul... Am prins intr-un iunie, here, o ploaie cu mazariche. In grota, cu coatele sprijinite de un bolovan de aici, ma uitam, cu coatele sprijinite de un bolovan de aici, la perdeaua de gheata, la cascadele pe care le nastea pe viroagele muntelui. De-atunci, in limbajul propriu, de lucru, ii spunem locului „La Televizor”.
Foarte aproape treci in bazinul unui afluent din plin injnepenit al Malinului, pe la obirsia caruia sui nitel, pentru a trece apoi in bazinul Secii, spre baza propriu-zisa a Coltului Malin. Vreo 6-7 minute de la Grota.
Ce sa alegi, de-aici?


Initial, la vremea primilor pasi in abrupt, am fost fascinat de ideea unui traseu de 1B intr-un ţanc atit de ametitor. E vorba de Hornul Ascuns, una dintre cele doua spintecaturi ce spinteca Coltul pe „Fata Secii” (cum e scris intr-un Buletin Alpin interbelic). L-am si vazut la un moment dat, iar poza lui, pusa in buzunarul de la piept al vestonului kaki, mi-a dres optimismul in primele luni de armata. Dupa vreo doi ani, chitit, l-am parcurs singur. Chestie de junete, dar si de bafta. Fac ultima precizare pentru ca, peste doua saptamini, la o noua trecere pe linga Dinte, spre Briul Mare, grabit si sigur pe mine, brusc nu mi-a mai iesit pasul... (voi reveni cu detalii asupra locului). Noroc ca mi-a intins o colega de tura mina...
Deci pornira lucrurile pe Ascuns... Omul insa e mereu nemultumit de performanta-i. Ce devenea accesibil in zona? Privit-am in Kargel 1976 si am ochit „Creasta Malinului”. 2A.
Detalii, ioc.
Cu o sfoara de doi lei, m-am infiintat cu un amic, in miez de iulie. Din fotoliu data e nemaipomenita, dar pe teren ai doua sanse din trei sa prinzi o ploaie cu bolboci. Pina sa apara asta, am cercetat cu ochiul locurile, reperind imediat un horn, imediat in dreapta-nordul crestei. Vreo 12 metri, cu un bolovan mititel, un mic capac. Deasupra lui locurile se mai inmoaie si atingi creasta la un nivel unde realizezi ca ai depasit (prin ocolire in cazul de fata) un prim umar si te afli la baza unui al doilea.
Ploaie insa iar apoi o udatura pe Valea Verde dintre cele care se povestesc la amici  si nepoti (la fii nu, caci hobbyurile sar peste o generatie), folosind inclusiv expresia „eram ud si-n gaura c...”.




II


In septembrie acelasi an, dupa un antrenament intru rapel (colegul scirtiia in domeniu) pe un bolovan din poiana Costilei, reluam asaltul. Informatii, cum am stabilit. Adica deloc. Astea nu te ajuta sa treci un pasaj, dar barim sa ai idee pre unde umbli. Sa-ti poti spune: „Asta e traseul cutare pe unde nu pot merge sau nu-mi arde”. Sau: „Oare la ce-or fi meditat gloriosii nostri inaintasi, mergind in premiera, pe-aici?”.
Din punctul atins, un briu a la picior-de-lemn ne-a tentat s-o luam pe fata Secii. As minti sa nu intuiescacum  (nu am „raportul” de atunci al turei, in fata) ca nu vor fi existat emotii, ale dificultatii, ale nestiintei asupra locurilor. Cum procedasem cindva solo in Hornul Ascuns, asa si-aici: merge in sus o vreme, asta e esentialul! Ia si suie!
O ceva la vreo 60 de grade, fata cu prize onorabile. 10, 12 metri. Peretele, in general, se aspreste in jur. Iesim pe un briulet. Imaginatia nu are timp sa intre in lucru, nici ca-i frumos, dar nici ca-i periculos. Ingust. Un cui ceva mai incolo, apoi suis pe o mica rampa destul de expusa, si briul continua a se departa de creasta. Ducind taman in Hornul Central.


HC fiind a doua spintecatura a peretelui nordic al Coltului. Care, spre deosebire de Ascunsul cel „aplecat” ­– spre dreapta cum te uiti de jos – suie oblu (am zis bine, ardelenilor?) la virful piramidei de piatra.
Mai indraznet, ca linie, dar si mai dificil. Kargel 76 ii dadea 2B.
Peste puterile mele. Atita doar ca, ajuns intre lungimile doi si trei ale Hornului, ultima parte parea fezabila. Am pornit si, favorizat de antrenamentul de peste vara, am iesit.
Sa te tii apoi piept umflat, in iarna urmatoare.
Asta si pentru ca il cunoscusem pe Niculae Baticu, iar la el rasfoisem cu incintare maxima descrierile din Buletinul Alpin. Orgasm intelectual (sa ma ierte neobsedatii) si alta nu. Si uimirea ignorantului: traseul crestei merge tot timpul imediat prin stinga acesteia, nu prin dreapta cum o luasem eu!


Asa ca in sezonul urmator vin chitit. De la baza Coltului pornesc de aceasta data prin stinga. E la cucurigu deasupra Malinului, dar prize OK. Dupa vreo 15 metri, locul se deschide nitel, si te intimpina o fisura verticala de 5-6 metri, dar pe care o poti ocoli pe dreapta, pe sub o streasina in urcus. Bineinteles ca pe moment am luat-o pe ultima varianta.
Deasupra unei regrupari, se urca pe o ceva la mijloc intre fisura si horn, unde daca pui spatele pe peretele din dreapta, descoperi niste prize o minune (amicul Cernat nu a facut-o, la finele lui mai 2005, ramolitul de mine uitase particularitatea locului, si in consecinta s-a chinuit nitel). Deasupra locul iar se deschide, o padinuta cum doctorul recomanda, unde o cotesti la drepta, te asiguri, apoi sui alt horn frumos. Si iesi pe o crestuta orizontala si ingusta. Aici practic stai calare intre bazinele Malin si Seaca.
Nu mai spun ca si asta e frumoasa, caci totul imi pare mie frumos acolo: creasta ingusta ce urmeaza, varianta prin hornul cu capac ce suie vertiginos din dreapta, noul umar al coltului care te asteapta. Ce sa mai vorbesc de priveliste, daca nu e innorat (avem noi grija sa venim aici insa, cel putin acum la maturitate, doar dupa ce ne-a asigurat weather.com de seninul zilei...).
Dupa ce depasesti cu mai multe sau mai putin emotii crestuta, treaba se largeste si ajungi in jnepenii de la baza Umarului 2, pe fata malineasca a acestuia, mai exact. In sus, parete 80 grade. Iresponsabilitatea te trimite la treaba. Te mai cicii, mai bati un cui (completindu-l pe cel patrat de aici, din vremea Sfintului Nae. Nae Dimitriu completez, dupa tipicul Bond.James Bond), da razbesti acea fata cu fisura de vreo 8-10 metri. Deasupra, regrupare in jnepeni. Unde apoi, dupa ce asiguri secundul, faci cinci pasi spre nord, pina la un fel de pervaz unde poti privi spre Seaca.
Nu mult mai sus, dupa ce te ajuti de jnepeni sa treci o mica fata, privelistea se deschide de tot, gratie unei portiuni domoale – o minune! (a nu i se da epitetul caracter mistic, ci mai degraba culinar, al apei-in-gura). Nu stiu pe unde ajung aici, dar caprele nu sint deloc straine locului. Dupa acest loc, ce aduce la scara redusa cu o portiune finala din Creasta Costila-Galbenele, ne asteapta un diedru. Mic dar al dracului. Ne ajutam mitocaneste de un cui.
Gata, virful.


Ma simt vinovat ca nu pot oferi o descriere la fel de amanuntita a Hornului Ascuns. Desi il parcurg relativ des. Dar in rapeluri...
Caci prefer intr-una Creasta. Si poate rau fac, deoarece HA-ul are indiscutabil sarmul lui. M-am chinuit grozav, in Dulfer, sa-i retin acum doua saptamini detalii.
Se desparte de ceea ce ar putea fi numit firul Hornului Central nu cu mult sub Colt, dar spre deosebire de fratele mai  mare si mai tare, ce se adinceste curind in verticala, acuza mai putin fata muntelui. La vreo 60, 70 de grade inclinatie. Prima portiune se evita prin dreapta, citiva metri. Apoi o iei pe prize, tac-tac. Pitoane, nu. Dupa un timp dracia se adinceste un pic. Esti la un moment dat intr-un mic gang sucit, scobit ciudat, unde pasesti pe un perete, iar celalalt e posibil sa se supere pe eventualul tau rucsac. Indivizii mai vinosi vin chiar in afara taieturii, cum l-am vazut pe Dinulescu din Cimpina, cindva. Dupa vreo 30 metri se iese, putin in dreapta, pe o platforma. Esti aici sub Bolovan, care teoretic si de la distanta intrerupe „traiectul” Hornului. Intr-o practica intilnita si prin alte locuri, un fir superior se pierde aici in perete, dar te lasa sa traversezi in altul, inferior. Daca stau sa ma gindesc, nici nu sesizezi vreun bolovan in zona, asa ceva pare doar vazut de la distanta.
O mica traversare, la stinga cum urci. Si te asteapta un horn. La vremi insorite, stinca straluce diafan, cum iti zimbeste in situatii similare la finalul Adincii sau la capul superior al Albisoarei Gemenelor. Dupa vreo zece metri, in dreapta dai de o mica portiune orizontala, pe creasta ce s-a ivit in acea parte. Acolo se afla un cui de rapel, amanunt util la coborire. Care coborire in rapel urmeaza alta linie, mai aeriana, dar duce tot la platforma pretinsului Bolovan (dar un nume trebuie sa poarte locul!).
In amonte Hornul se adinceste. (De ce i-or fi zis Ascuns? Poate pentru ca, de la baza Coltului, adincimea acestuia este mai putin vizibila decit a fratelui Central). Se urca frumos, cu mentiunea unei trepte verticale, dincolo de care regrupezi pe o platforma cu ceva grota. Loc frumos, si asta. Mai ai vreo 10 metri, lejeri, pina la nivelul muchiei ce leaga Coltul, via Dinte, de iarba Briului Mare.
Pentru Colt, sui la stinga, vreo 15 metri, direct sau pe o varianta deasupra Hornului Ascuns. Iar pe virf ramiii cu gura cascata, asta daca nu te paste furtuna ori pierderea trenului. Este locul unde imi vine in minte o rugaciune a la Tetelul Catzavencilor: „Doamne, aj vrea sa stau cit mai des, cu gura cascata in jur, aici!”




III


Am parcurs in zona, lacom initial, si prima lungime din ceea ce se numeste, prelung, Muchia-de-Sus-din-Creasta-Frumoasa. Se porneste din Strunga Neagra, obirsie a unui fir oarecum frate Centralului si Ascunsului. Destul de anosta, dupa opinia mea, aceasta lungime. La data cu pricina, am ajuns cam fara chef la capatul ei, si nu mi-a mai ars de o a doua. Am apucat sa vad niste fisurici, de data aceasta pe fata Tapului, despre care citisem altminteri in Buletinul Alpin. N-am mai dat pe-acolo. („Rushinica!”). Prima LC scoate la rapelul de care spuneam ca ocoleste Bolovanul, a doua in zona regruparii cu grota de care am pomenit.


La capitolul pacaleli optice mai metionez o fisura tare frumoasa din departare, existenta de data asta si pe teren (cam imediat in amonte de Bolovan, pe stinga), dar pe care configuratia locului nu-ti permite s-o ai in vedere prea mult.
Oarecum in domeniu, Buletinul Alpin interbelic pomeneste si de un horn nenumit, la stinga-est de Central, informatie preluata de Nae Dimitriu in ghidul „Bucegii”, dar, desi am facut efort imaginativ, nu l-am reperat pe teren.


Alte precizari, pe care le fac aici, fara a le insera artistic pe undeva („Jos perfectiunea!”), in restul materialului.
Din motive care pot furniza o piine psihologului, am folosit in acest material denumirea Hornul Central, desi eu insumi am acceptat si folosit multi ani pe aceea propusa de C.A.R., in 1936, la moartea lui Nicu Comanescu. Cel care, intre altele, a suit prima data Coltul Malin, in 19 NOIEMBRIE 1933 (nu se pomeneste cine a fost cap, intr-o echipa ce i-a mai cuprins pe Nae Dimitriu, Alexandru Frim si Ion Sincan), respectiv a infruntat si parcurs aparent inaccesibilul pina atunci Horn Central.


Hornul Comanescu are o prima lungime inclinata, vreo 80 grade initial, dar cu prize. Dupa vreo 12 metri panta se inmoaie, si sui fara probleme in amfiteatrul ce a luat locul fisurii initiale.
Un mic cazan de piatra. N-am putut urca mai departe, prin mijloace proprii. Asta e, avem si limite, iar unii ni le recunoastem. Ca unul care a calcat totusi locurile, imi permit sa spun ca hornul acuza mai sus, la vreo 6-7 metri, o gituitura ce scoate in afara, apoi o alta. Imi mai amintesc si de un mic gang, sub regruparea urmatoare. Toata lungimea poate capata sintagma lipita unei anumite categorii de femei: „Rea-rea, da buna!”
Suit cindva singur pina in prima regrupare, am mirosit in stinga un briulet de piatra, cu un punct mai subtire, care scoate putin sub Piciorul de Lemn (n-or sa se supere iubitorii Furcilor Galbenelelor, daca folosesc denumirea si aici...), nu departe deci de fata ce conduce la a doua regrupare a Centralului. Aceste doua briuri, cit si posibilitatea de a trece dintr-unul in altul IN AFARA HORNULUI, furnizeaza  in opinia mea una din marile incintari ale parcurgerii Coltului. Este locul unde poti umbla creanga, imi place s-o spun, intr-o zona de o asprime altminteri considerabila.
Escrocul de Horn Central nu tolereaza insa vreo trecere spre Ascuns, chit ca la prima regrupare un briulet porneste intr-acolo.

In acelasi spirit sar si acum de la poezie la descriere geografic-istorica, pentru a completa profilul locului. Cind au suit prima data Coltul, in 1933, alpinistii au depasit Umarul I pe fata Malinului, apoi au suit pe deasupra Secii, pina in briul regruparii II a Centralului. Nu stiu ce i-a derutat atunci, privelistea din departare a Lungimii 3, vreo gheata aiurea vazuta din apropiere sau vreo teama de care nu-i cazul sa te amuzi cind esti in halat si papuci. Cert este ca, din Briul II, au suit un mic prag, pina la o grota, de unde au luat-o pe o rampa ascendenta. Am dat si eu un ochi acesteia, dar nu m-a atras, fiind cam inclinata spre hau. Ei s-au descurcat, iesind dupa toate aparentele la platforma Crestei de sub Diedrul final.


Lungimea 3 Central.
Se urca initial pe prize, prin fundul unui horn prea larg aici, dar care permite mai sus ramonajul. Iesind mai departe de fundul hornului apoi, in pomenitul ramonaj, se depaseste o portiune incomoda, ce-l intrebuintase serios pe Comanescu la premiera (nu ma umflu in pene, toti avem resorturi de putinta si neputinta ce nu coincid deseori – na, c-am descoperit America!).


Traversarea spre Briul Mare.
Intrucit coborirea de pe Colt, pe varianta aferenta Secii, este destul de expusa, poate fi folosit aici un piton din zona. Cei mai slabuti sa nu se jeneze de faptul ca maestrii nu au nevoie de el.
Din gura Ascunsului, urmeaza o muchie subtire, la inaltime deasupra Malinului, respectiv Tapului. Dupa vreo 20 metri locul se largeste si conduce sub Dinte. Prin dreapta acestuia (nord), se urmeaza o banda ingusta de piatra, 4-5 metri. Din locul unde aceasta se sfirseste, am depasit Dintele, numai ca de platforma aflata la vest de acesta ne separa cam 1,5 metri inclinati, cu o priza de picior onorabila, nu neaparat si de mina. Poate-s eu prapastios aici, dar locul este foarte expus („Ai toata Valea Tapului sub fund!”, ar spune un confrate bucegist). Pitonul din platforma-start poate inlesni o asigurare.
Odata Dintele depasit, configuratia locului apropie vertiginos talvegului Tapului, nu inainte de a depasi vreo 10 metri de versant inclinat.


Mircea Ordean


Vezi şi: tura 1990

Alt bătut de cîmpi, la:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu