miercuri, 20 iulie 2011

[MUNTE] Copiii noştri pe munte

Introducere, poate importantă

Ne place nouă oamenilor, de cele mai multe ori, să ne înfăşurăm în iluzii. care fac mai frumoasă, fie şi cu preţul irelaităţii, o viaţă nu char roză.
Nu sînt un tip acrit de viaţă, cum ar părea din fraza anterioară, dar nici nu îmi place să mă îmbăt cu apă rece. Ori să gust şocul unui prag de sus pe care m-am făcut că nu-l văd.

La concret.
În

un confrate descrie o tură pe Seaca din Caraiman cu fiul de 13 ani.
La comentarii, destui s-au declarat entuziasmaţi de această insuflare a dragostei de munte şamd.

Am notat  acolo cîteva idei ale subsemnatului legate de subiect, dar îndrăznesc să cred că acestea pot fi făcute cunoscute şi aici.

Mi s-a întîmplat să merg cu fiul meu cel mare pe vale, la un 15 iunie. Avea 16 ani şi s-a mişcat bine - în condiţii atmosferice mai fericite.
Pot fi din plin subiectiv, dar băiatul de care se aminteşte în post mi se pare necopt pentru tură, chit că fizic poate merge.
Am şi oarece dubii că-l va interesa muntele, spre maturitate - nu ştiu de ce îi citesc asta în ochi. Nu o spun cu răutate, e doar ceva din instinct...
Eventual, ţinem legătura peste ani şi îmi comunici ce şi cum.


Tura cu fiul meu ne-a pus în faţa trecerii unui pasaj delicat în Vîlcelul Mortului. Am vrut să ocolesc, din ceva comoditate, săritoarea mai serioasă de pe acolo, cam la jumătatea văi. M-am cîcîit pe muchia din stînga, mai exact la revenirea în fir şi am realizat că mă paşte să pic şi să mor sub ochii fiului meu.
Nu sînt panicos, dar iau în calcul orice are legătură cu problema.Am mai mers totuşi o dată cu Dan al meu în abrupt, prin Moraru-nord.  Chestia cu dusul sub ochii propriei progenituri a păţit-o Mitică Teodoru parcă, în zona Braşovului - Walter Kargel dă mai multe detalii. 

Din experienţa mea, generaţia următoare a unui monaniard nu moşteneşte această pasiune.Într-un fel e de înţeles: condiţiile care au dus la naşterea pasiunii părintelui nu există de cele mai multe ori în cazul urmaşului.Se întîmplă însă ceva: în perioada de formare, pînă apucă să zboare cît de cît cu propriile aripi (ADICĂ ŞI SĂ SE DESCOPERE CU ADEVĂRAT PE SINE), copilul îşi imită părintele. 
Totodată, există o tendinţă de a lua copiii după noi la munte, de cele mai multe ori sub motivul insuflării dragostei de natură şamd. Motivul poate comporta cercetări şi dincolo de aparenţă. Adică uneori maturii vor să fie siguri că, optînd şi rude pentru munte, pasiunea lor capătă greutate.

În context, am observat că viitoarele soţii sînt şi ele interesate grozav de munte. Probabil că specia le cere să fie cît mai mult timp în preajma partenerului ales, pînă e conceput urmaşul. După acest din urmă moment, inevitabil Eva dispare de pe munte.


PS
Unii se entuziasmează de curajul foarte-tînărului pe Seacă. Mare atenţie însă, căci temeritatea trebuie dublată de atenţie, grijă, responsabilitate.Aici este niţel ca la entuziasmul maturilor într-o familie că “Ce dăştept e Bebică al nostru!”. Acel compliment înflăcărat trebuie însoţit de gesturi mai terestre şi de zi cu zi, fără de care junele poate sălta iute în nori şi atît.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu