joi, 21 iulie 2011

[MUNTE] De departe

De departe de Ei, adică.
Din miez de iarnă.
Nici nu contează care.

De fapt au trecut nici 27.
Neplăcut.
Zboară.
Ei, anii..

Asta e.
Forward!

În anii războiului parcă, Radu Ţiţeica a fost repartizat ca asistent sau ceva din gama asta la Politehnica timişoreană.
De acolo, după propriile spuse, jinduind după dragii Bucegi, a scris un articol despre "Etapele cuceririi Bucegilor".  (Doru Vasilescu postează undeva un Buletin IPGG din anii 60 în care în fine vede lumina tiparului acest studiu).

Cam aşa şi eu, cu materialul de aici.
Singur, într-o cămăruţă a unei fabrici socialiste, neavînd mare lucru de făcut scriam una-alta.
Ia să vedeţi ce mi-a dat prin minte, atunci...

De fapt, e de spus, totul a plecat de la o încercare de descriere a unei ture din anul scurs.
Totodată, oarece influenţă a lui Nestor Urechia este indiscutabilă, probabil că şi azi dacă aş pica în aşa încercări tot amprenta Lui aş purta-o...


 Cred că ar merge imaginea asta...:



...De Ziua Copilului (1984) cobor încă o dată (acum însă fără zăpadă şi fără însoţitor) Creasta Picăturii. Ca întoteauna cînd trec prin locuri la care viseaz o iarnă întreagă, mi se pare că-s cam insensibil. Spre sud, Pieptul Caraimanului cu membrele răsfirate în tot atîtea văi verticale. Spălătura e misterioasă şi ţine să-şi etaleze evrticala; îmi pun aici din nou întrebarea: cînd voi ajunge s-o urc (sau s-o cobor)?
De la Şaua Gemenelor intru în foc: un rapel de jepi, altul de pitonul fixat în noiembrie [1983]. Pe lespedea de lîngă tunel stau la odihnă, ba mai trag de coarda recalcitrantă. Ce senzaţie, şi solitudinea... Aş vrea să bat un cui aici, dar nu-i loc nicăieri.
În Tunel, mă plimb cuceritor: gîndesc c-a trecut atîta timp de cînd n-am mai fost pe aici... Totuşi parcă a fost ieri, totul e neschimbat şi eu nu voi apuca miile de ani care vor schimba un pic faţa muntelui. Oare peste cîteva mii de ani va ieşi în bătaia destructivă a elementelor stratul aflata cum la... căldurică,  la vreo 200 metri dedesubt? Actualul Abrupt se va plia încet-încet spre vest. Şaua Gemenelor va devenu un larg V, cu zeci de metri mai jos decît e acum, în vreme ce Brîul lui Rafail va exista teoretic la fel, numai cu o mică deplasare spre vest de 1-10-20 metri. Poate un stei aparte va stîrni curiopzitatea vreunei capre – dacă aceste animale vor mai fi...
În Colţul Mălin, cîndva o creastă ascuţită cu flancurile abia fisurate, va apărea o o muchie cu 2-3 ţancuri terminîndu-se după un parcurs de 30 grade – e drept, aerian -  în viitorul Brîu Mare.
Fisuri nevinovate vor deveni hornuri întunecoase, cu aceeaşi apă străbătîndu-le în furtunile fioroase ori doar picurînd sub cerul verii. Iar Acele..., la actualul ritm de dezintegrare vor ajunge curînd mai mititele, dacă nu cumva strungile dintre ele, spălate de furtuni, nu vor coborî proporţional...
Cam ăsta ar fi un subiect de meditaţie, stînd singur în Tunelul Crestei Picătura, cam niţel răzbit de răcoarea curentului de aer de aici şi ameninţat de ploaie. Privesc spre oraş şi simt că faţă de omul tracasat de vibraţia strungului (care nici habar nu are de nebunul din coclauri) mă separă 1-2 kilometri liniari, dar şi o Lume. Trenurile trec, sirena lor se face auzită, nimeni nu se sinchiseşte de unul care trage coarda de rapel blocată între zadă şi pămîntul negru din jur. E drept că nici mie nu-mi stă gîndul la femeia care naşte în Buşteni un viitor oportunist sau la cetăţeanul care se vaită, după ce nişte semeni l-au ajutat să „piardă” 2000-3000 de lei.


Şi iar mi-o ia gîndul razna, istoriceşte vorbind. Mă imaginez un tînăr Hordeano, discipol al lui Paccard, stînd pe la anul 1800 în Şaua Gemenelor, derutat de vreo ceaţă, căci sfori pe atunci ioc, în branşă, pentru a intra în treptele Crestei Picăturii. Sau pe la 100 d.Hr., jucînd cu Decebal o babaroasă (căci valea Prahovei arăta identic, la cele două date) Asta da, liniştea de la începutul erei creştine... Cerul acelaşi, dar sub el? Ura, a dispărut releul TV din preajmă... Pe largul platou al Coştilei, milenarul cioban român, cu puzderia de oi în juru-i. Şi, curios, venind o dată cu acest Gheorghe dinspre ceeea ce se va numi (odată cu venirea slavilor) Ialomiţa, n-am găsit nici o potecă!
Ciobanul mi-a explicat că doar el şi-un văr urcă pînă în locurile astea, temute de alţii. Pe drum, două imense pietroaie, bot în bot: „Aici îi una dintre adăpători”, mă lămureşte Gheorghe. Se minunase zărindu-mă pe porţiunea de creastă unde nici în visele urîte nu s-a imaginat păşind.


Îmi continui turul de orizont. În jos, codri deşi. Nu se vede firul Prahovei, iar acela al Cerbului doar în două sau trei poieni. Pe culmile şi la picioarele Dihamului chiuie un alt cioban. Iar eu, întorcîndu-mă săre pieptul Caraimanului, privesc jgheaburile acestei văi încă nenumite, multă vreme... Vpor veni, pe la 1800, unii vînători boiereşti, ce au plecat urechea la zvonul unui urs imens. Ei vor cerceta urmele monstrului în nisipoul unei văioage împădurite, Apoi vor evita pantele dinspre valea Mare (cea dintre munţii Caraiman şi Coştila) şi, după o ploaie cu băşici vor ajunge din nou la hanul de la Între-Prahove. Şi-aici, lîngă proprietarul uimit de îndrăzneala boierilor şi în compania uni ulcele cu vin fiert, unul va declama: „Acolo, în văioaga aia seacă, l-om pierdut pe urs... Uite-aşa labă” şi arată un contur pe masă. Iar un tovarăş povesti de gancul întunecat şi puţin prietenos ce ducea înspre culmea acelui munte. „Oricum, a aburca pe Saca matale, coane Iani, eu nu m-aş fi dus, că nu voiesc să-mi las ciolanele pe acolo...”
Şi S[e]acă i-a rămas numele acelei văioage a rămas în urechile cîrciumarului, ce întîlnind mai apoi pe pustnicul jnepeanu, îi istorisi tărăşenia. „Aşa fioros e locu’?”  „Pădurile astea toate-s fioroase, cînd nu le ştii, jupîne Stereo. Acum 50 de ani, cînd mi-am făcut căsuţa în Poiana Fînului, mi-era groază de ce simţeam în jur. Apoi, iscondindu-le, au început să-mi devină prietene. Aşa am făcut toţi ăştia cărora Dumnezeu ne-a sportit să trăim în locuri departe de oameni... Uite-l pe conu Iancu (arătă spre un muşteriu). Isprăvise casa de pe Diham dar după ce l-o vătămat ursul în zmeurişul de mai jos de casă, doi ani nu a mai dat pe acolo. Pesemne că l-a pus însă Cel de Sus din nou spre munte, căci la o vreme a lăsat pustiei Breaza lui socru-său şi a urcat cu familia iar aici... Îi mult d-atunci...”

Iar oamenii aceştia, plecînd de la bază (cum i-am spune noi azi), au început să umble în jurul locurilor ştiute lor. O copilă piezîndu-se de la şindrilarii Caraimanului, descopri şi Jnepeanu acea vale seacă de care îi povestiseră vînătorii hangiului de la Între-Prahove. Şi nu mică-i fu mirarea că pe-aici, prin partea asta de pădure de sub Caraiman, obişnuia să vină după ciuperci Sandu Sîrbului, copil ca de 10 ani. Iscoditor din fire şi fără frică, puradelul nu avusese vreodată cînd să meargă şi spre văgăuna Secii, care se ghicea mai sus. Făcuse ce-i drept cîndva imprudenţa să urce pe cale o vreme , dar ţîşnetul unei capre negre îl speriase la un moment dat mai dihai ca un urs viu, aşa că o tulise cu repeziciune la vale. „Era să calc pe ea, vere”, povesti el mai tîrziu unui alt băiat. Numi locul „La capră”. Avea să mai ajungă, flăcăiandru, pe acolo.

Erau puţini copii prin pustietăţile acelea. Sandu merse odată departe, înspre Diham, unde tat-su îi arătă o ridicătură, o bornă de hotar. „Încolo e Ţara Ungurească”. Cel mic nu înţelesese mare lucru privind cîmpia ce se vedea în depărtări de acolo. Dar întrebă, de parcă ţara Ungurească ar fi fost o altă lume: „Şi cum îs oamenii de acolo, tătucă? Îs răi?” „Nu,bată-i norocul, că-s de un neam mare cu noi, tot rumîni”. Nu l-a mai întrebat nimic, dar mult timp şi a bătut capul de ce le spune oamenilor de dincolo de Diham întrun fel, iar Ţării lor altfel. Nici cu graniţa se lămurise prea bine... Omului  îi era oprit s-o calce, dar ciobanii treceau ca la ei acasă cu oile, ba chiar sporovăiau bucuroşi cu oamenii stăpînirii ce păzeau locurile. Mai tărziu avea să afle că există o potecă a âcelor care păzeau graniţa, zisă  după numele lor „a grănicerilor”, care – lucru de mare mirare – suia sus de tot pe munte, la un loc numit Omul, de unde cobora de cealaltă parte a muntelui. Poate că era prea mult pentru mintea de copil a Sandului, nu reauşea să-şi dea seama cum or arăta locurile, acolo sus, şi cu atîăt mai puţin cum e de partea cealaltă a Bucegiului. Om mare ajuns apoi, va mai afla că poteca grănicerilor ocolea muntele Moraru şi apoi urca pe valea Cerbului.
Odată cu înmulţirea oamenilor în împrejurimi, apărură orăşeni doritori să urce pe Bucegi. Auziseră la Trestieni, în vale, de la ciobani c-ar exista drumuri spre culme. Se putea urca acolo sus şi din Sinaia, dar pe acolo mai fuseseră iar acum voiau ceva mai pe puterile lor, mai bărbătesc. Şi urcară valea numită de ei a Coştilei, care despărţea acest munte urît de Caraiman. Un cioban aflat pe plaurile de sus îşi făcu cruce mare zărîndu-i ieşind din acel cazan cu zăpadă pînă şi vara. Erau niţel speriaţi boierii, dar coborînd apoi spre schitul Peşterii li se auziră multă vreme chiuiturile, cum văzuseră ei că fac muntenii...

Orăşenii veneau rar. 1839 fu anul în care slugerul Angelescu însoţi de la Vîrful cu Dor la Omul pe profesorul J.A. Vaillant. Erau situaţii rare. Iscoditori ai muntelui au fost întîi ciobanii ce au parcurs plaiurile. Legat de accesul la acestea, au ecrcetat văile Bucegilor pe unde se puteau mişca cu turmele, dinspre ialomiţa sau Prahova.
Din Platoul Bucegilor, oile au fost duse şi pe Valea Priponului, din Coştila, cu căldări largi dar cu strînzişuri abrupte în partea de jos. Aceste locuri urîte au găsit însă cale de ocol, care scotea pe un pinten, numai bun pentru amplasat stîna. Unui cioban de aici, plictisit de acelaşi drum cu animalele şi a dat de acea panglică înierbată numită mai tîrziu brîul Morarului. Cel puţin de curiozitate a urcat  spre Colţii Babei/Bîtei [Acele de mai tîrziu] ori a vrut să continue drumul spre Valea Morarului, aflată de partea celalată a muntelui. 
La focul de seară de la stînă a povestit scutarului de custura grozavă care îl oprise din drumul spre Omul sau de hăurile din Dosul Morarului. Baciul cel bătrîn a clătinat din cap, amintindu-şi de tinereţea sa, cînd visa ca un vultur să-l ducă teafăr pe acei Dinţi ai Babei. Anii i-au domolit apoi elanul. Ciobanii ce vărau în Poiana Coştilei au descoperit suind prin păduricea din dosul stînii lor o şa, dincolo de care se făcea o vale prăpăstioasă. Nu coborî nimeni în ea, multă vreme. Un tînăr isteţ auzi de ea şi, mînat de curiozitate, merse cu grijă în fundul văioagei. Pesemne că nu-l spăimîntară steiurile neobişnuite de piatră de aici – în lumina luminii blînde de iulie acei bolovani i se părură chiar blînzi. Urcă pe valea de aici pînă un prag înalt îi opri calea. Flăcăul se suci un pic, apoi coborî şi se reîntoarse în Poiana Coştilei, mîndru c-a umblat prin Vîlceaua din Dos. Vru să coboare cu alt prilej, din inerţie, pe acea vale direct în jos, spre Poiana Văii Cerbului, care îi zîmbea dincolo de strînsoarea muntelui. Dădu însă acolo de scăpaturi atunci, cu neputinţă de scoborît de picior omenesc. Abia în aceste locuri se înfioră tînărul pentru prima dată şi păşi cu mai mare grijă ca altă dată spre şaua cunoscută, de unde deja se auzeau zăvozii stînei.
Ciobanii din Valea Caraimanului găsiră şi ei un brîu, ce pornea de sub cascada cea înaltă. Merseră cu oarece teamă pînă într-o şa, de unde, dincolo de o adîncitură largă de vale, se vedea următoarea creastă. Cînd îndrăzniră peste o vreme să se aventureze pe brîu spre ea, descoperiră acolo o spărtură neaşteptată în stîncă. Aplecîndu-se, trecură prin ea în o altă lume, cum li se înfăţişă nesfîrşitul piept dinspre răsărit al Caraimanului. Dar iarbă era puţină pe acolo, pentru oile lor - dacă ar fi putut trece vreodată întregi peste seninarea dinaintea Portiţei.
Mai insistenţi decît ciobanii, ale căror hăţaşeră le folosiră iniţial, au fost vînătorii. Tocmai pentru că rîvnitele capre negre se fereau să mai umble prin locurile colindate de oi, dar şi de zăvozi, vînătorii au pornit să le caute şi prin zone mai sălbatice, unde mersul omului nu era chiar simplu, mai ales cînd se întorcea spre casă cu prada în spate. Primii oameni cu puşcă nu au stat mult pe gînduri, odată ajunşi la spărtura de care le vorbise scutarul cel îndrăzneţ altădată, şi au pornit în urmărirea unei capre care s-a zărit la vederea lor să treacă peste o mică muchie din apropiere. „După ea, Stane...”, îi şopti unul dintre oameni celui care-l însoţea. După o vreme de luptă cu braţele jepilor, se opriră în faţa unei văi prăpăstioase. Capra trecuse peste ulucul stîncos al acesteia şi acum tocmai trecea peste nişte lespezi tare abrupte. La vederea lor, entuziasmul vînătorilor scăzu. Unul voi să dea puşca de pe umăr, dar tovarăşul său îl opri: „O chinuim degeaba, căci n-o putem scoate din văgăuna asta, ba ne putem rupe chiar noi gîtul – nu vezi ce jos, sub noi?”. În jos, valea dispărea în salturi care le creau teamă. În sus, locul avea forma unui jgheab pietros, care se lăsa privit pînă spre capăt, la fruntea muntelui.
Reveniră cu un alt treilea tovarăş, peste vreo doi ani. Găsiră printre jnepeni flori de smirdar, în parte trecute. Noul venit, Moise la nume cît şi mai tînăr. Propuse să urce acel jgheab, dar fu refuzat. „Nu eşti întreg la minte... Ne putem rupe ceva... Şi cu ce folos? Umblă caprele pe acolo? Hai că nu eşti întreg la minte...” Coborîră însă pînă în firul acelei văioage. Pe pereţii şi bolovanii acesteia apa se prelingea bogat în numeroase locuri. Aici, Moise plecă pe malul opus, spre următoarea creastă, trăgîndu-se de jnepenii locului şi asudînd din plin la urcuş. Ajuns sus, pe muchia rîvnită, scoate un chiot: „Vai, Doamne, furmos îi!” Ceilalţi găsiră nimerit să-l urmeze şi, odată ajunşi lîngă prieten, rămaseră şi eu cu gura căscată la prăvălitura nesfîrşită de piatră, la care îl alte vremuri priviseră de deasupra, din Şaua Mare a acelui munte.
Se învîrtiră curioşi pe acea muchi, atenţi la mişcări, nu cumva să scape în genunile fără fund. „Am stat de-atîtea ori să privesc, către seară la foc, să cat cu ochii spre Caraimanul aista, dar nu am crezut nici că se poate pasul aici, nici că e aşa de frumos locul!” Un alt jgheab, mai întunecat decît megieşul său însă, trecea aici prin faţa lor. Era înspăimîntător, aşa că nici lui Moise nu dădu gîndul că s-ar putea merge pe acolo. Curînd, ochii li se porniră să caute dacă se găsesc capre prin preajmă. Pe un prăvăliş înierbit de dincolo de văioagă trei animale le priveau liniştite. „Stau fără grijă căci de la facerea lumii n-or fi văzut om pe aici...” Parcă le păru rău vînătorilor cînd caprele porniră alene spre vale, dar nu aveau ce face, teama le oprea orice mers după ele, la care se adăuga grija pentru transportul eventualei prăzi pînă în Valea Caraimanului barim.

Încet-încet aria cunoaşterii se lărgi chiar şi aici... Un alt vînător trecu jgheabul cel fioros şi găsi că poate coborî fără multe probleme. Ajunse la unirea celor două braţe de vale pe care le traversase. Era început de august, dar o bucată de zăpadă cît casa de zăpadă încă se mai găsea acolo... În jos părea săs e deschidă o adevărată poiană, dar lăsă cercetarea ie pe altădată. Pe drumul de întoarcere spre ceea ce era deja numit Brîul Portiţei (după crăpătura prin care se trece pe acesta), descoperi că şi mai spre miazănoapte se făcea încă un jgheab, cam ferit privirilor, dar acre deasupra Brîului se pierdea în perete luciu.
Mai tîrziu se coborî şi prin Poiana cea mare, pînă la nişte lespezi care obligară îndrăzneţii să revină cu multă oboseală pînă în Brîu.

Totul se petrecea în ani; multă vreme nu trecea nimeni pe pieptul  răsăritean al Caraimanului, iar caprele îşi vedeau liniştite de viaţa lor prin acele locuri sălbatice. Cînd se ivea însă vreun vînător, nu o dată cioporul plătea tribut de sînge acestuia. Începură de aceea să fie mai temătoare, să o zbughească în viteză mare la ivirea siluetelor cu două picioare. Se minti însă şi vînătorul: ochi, mai ales spre toamnă, bălţile cu apă, spre careanimalele se abăteau inevitabil. Nu se auzise pe atunci de fair-play. Omul care prindea în cătare însă animalul se întîmpla nu o dată să lase neaşteptat puşca jos; parcă nu putea răpi într-o clipă animalul din tărîmul său de piatră. Iar dacă scăpa astfel singura ocazie a zilei, omului nostru nu-i părea rău: întors la Portiţă uitase deja tot necazul!

Mircea Ordean


Să închei cu alte poze, cred eu în ton:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu