joi, 21 iulie 2011

[MUNTE, PERSONAL]

Am făcut recent o tură pe Valea Urzicii-superioară, după care am postat Jurnalul de rigoare, pe Carpati.org.
Cineva mi-a solicitat la Comentarii nişte fotografii luate din vecinul Moraru, spre Nordwandul Coştilei. Mi-am amintit de nişte imagini luate de într-o tură comună de Laurenţiu Pavel şi pe care a avut amabilitatea să-mi lase şi mie copii.
Sînt nişte reproduceri fotografice ale locurilor.
La:


https://picasaweb.google.com/104235099249145971156/NordCostilaDePeMorarFotoLaurentiu2008#

 Merg de ceva ani pe coclauri şi am avut cunoştinţă atît de riscuri, cît şi de amploare a pasiunii. Dar, uitîndu-mă la poza Finalei Urzicii, mai că m-am speriat de aşa dependenţă.
De aşa amploare a sentimentului, a interesului.
Da, m-a speriat, m-a îngrijorat.

În acelaşi timp, m-a clopoţit amploarea atenţiei acordată subiectului. De pildă, după purecări ample pe Carpati şi Picasa, acum vreau să reproduc jurnalele din anii trecuţi.
Totul în sine e justificat, dar tot mă sperie...
Probabil sînt în situaţia acelora care se tem să iubească din tot sufletul un semen (nu că eu aş fi făcut asta, dar clişeul - căci este! - e singurul potrivit de pus aici).

Cine ştie?

Mă descînt şi eu cum pot de ceva ani în ale sufletului, printr-o primitivă şi poate infructuoasă psihanaliză. Acolo spunea cineva că unele probleme bine ascunse ies spre/la suprafaţă. O fi aşa ceva.

În context, îmi amintesc de o zisă a lui Freud preluată nu mai ştiu în motto-ul cărei cărţi. Că fără compulsii nu am putea trăi.
Compulsie fiind, după cîte m-ampriceput să caut şi eu la definiţii net, "efectuarea repetitiva a unor gesturi (compulsii) menite sa-i diminueze teama, angoasa".
Adică m-am speriat că aş poseda belele psihice pe care doar amorul pentru aşa locuri le mai atenuează, le mai ascunde de conştiinţă.





Interesul pentru acele locuri se manifestă prin dorinţa de a le fi cît mai mult în preajmă, pe acolo, cît şi de a le lua în posesie.
Bineînţeles că asta nu sună ca în poezii de amor, dar mintea îmi fuge salutar la o zisă despre împerecherea umană. Că masculul peţitor vrea să scoată partenera de pe piaţa sexuală.
Să o ţină numai pentru el.

Ca atare, m-am liniştit.

Legat de problema dureros ivită, din oarece experienţă ştiu că tot mai bine e aşa, decît să stea pitită în magazie şi să nu ştie proprietarul nimic despre ea. Dar să plătească pentru întreţinerea locului, eventual să se împută pe acolo fără putinţa de a remedia situaţia.


II

Iată descrierea turei din 2006:

Foto la:
https://picasaweb.google.com/mmordean/2006PrinValeaUrziciiSubBrJnepeni


17 septembrie 2006

Două paşnice sindrofii în zilele de vineri şi sîmbătă m-au împiedicat să merg la munte în week-end în ziua obişnuită, asa c-am luat personalul de dimineaţă al zilei de duminică. Colegul meu obişnuit de ture fiind prins cu alte probleme, aveam să fiu merg singur.
Proiecte nu puteau lipsi, căci la asta nu ne întrece nimeni (cum nici la omenescu dezumflat). După o perioadă relativ pastorală, de urcat Valea Morarului şi ieşit pe ce brîu dinspre Bucşoiul Mic mi-a surîs mai frumos la un moment dat dat, o serie de drumuri în abrupt mai rar parcurse (în favoarea unor drumuri cu succes garantat, ca nordwandul Morarului) a început să mă tragă de mînecă. Multă vreme nu mi-a luat pînă să optez pentru Brîul priponit-Valea Caprelor- Brîul cu jnepeni-Valea Ţapului. În parte, varianta viza zone neparcurse de multişor de subsemnatul, dar mai ales partea superioară a Văii Ţapului, pe care o admirasem cu toatpă inima cu o săptămînă în urmă (şi ce frumoasă fusese în soare, atunci!...), dar pe care interesul grupului de patru inşi în care mă aflam o ignorase în favoarea Colţului Mălin. Zău că tare-mi plăcuse acea succesiune de lespezi, cum apărea ea din B Jn!...
Duminica asta fu ceva mai posomorîtă vremea, cel puţin în comparaţie cu tura mea precedentă. Nu va pica strop, iar asta nu e de colea. Lipa-lipa, pe Valea Cerbului în sus, într-un final. Vegetaţia este în oarecare grad pălită, dar accept că viaţa verde – şi raiul montan aferent – este totuşi proprie lunilor de vară... La trecerea prin dreptul Văii Ţapului rememorez cu oarece tristeţe animaţia grupului din urmă cu o săptămînă, după care ochii sînt atraşi de Valea urzicii. Scurt, observ pe malul vestic (dreapta cum urci) al acesteia o porţiune lată de vegetaţie, cu precădere jnepeni şi brazi, cu urcă hăt departe.
Ciudat, nu sesizasem anterior această caracteristică a terenului, deşi suisem valea de vreo două ori, apoi puteam fi incitat la explorare de scrisele şi o hartă a lui Radu Ţiţeica. Nu i-o fi venit vremea... Sau poate acel 2A pentru care este cunoscută Valea Urzicii va fi descurajat pînă şi bănuiala că există şi alte locuri de avans decît cele două variante le-aş spune clasice: firul propriu-zis, respectiv faţa estică, pînă la nivelul Brîului să-i spunem al Caprelor, de unde se merge pe talveg pînă în Brîul cu Jnepeni.
Mai degrabă ochisem în urmă cu 4-5 ani de la baza învecinatei Văi a Caprelor o rampă puternică ascendentă spre stînga/est şi pe care intuiam că s-a putea trece spre Urzică. Observaţii de pe Morar au reperat o discontinuitate pe undeva, dar n-am apucat să cercetez, că de, sînt atîte alte  vedete ale abruptului...
Acea „blană” din dreapta Urzicii mi s-a apărut atît de largă şi de continuă, că m-a captivat, m-a vrăjit şi atras irezistibil imediat. Sună frumos, dar sentimentul a fost contracarat imediat de teama unor locuri necunoscute,  şi implicit deloc sigure întru continuitate, pe care urma să le desluşesc singur. În cărţile eroice treaba asta e sublimă, la un alpinistd e rînd ciocnirea de sentimente este însă imensă. Cele refractare decurgeau din neştiinţa dacă realmente acea porţiune este continuă (părea să ducă cel puţin pînă la nivelul Brîului cu Jnepeni), altele trimeteau doar zbaterea lor în inconştient. Teama îşi avea aici importanţă majoră. Teama... Loc necunoscut... Dificila Vale a Urziciii... Sînt singur... Am doar o cordelină de 50 metri...
Mi-am călcat pe inimă şi-am decis s-o iau spre noul itinerar. Mărturisesc c-a contat în balanţă şi partea luminoasă a problemei: ce poate fi mai minunat (cunosc din plin sentimentul) cînd reuşeşti să identifici un drum, prin aşa zone... Cînd mergi, chiar nesigur de succes, prin abrupt, cu elementele lui de suflet poate indescriptibile, dar fascinante (iar termenul este doar în parte potrivit). Dacă e ceva posibil pe-acolo – deja simţeam sentimentul minunat ce însoţeşte o asemenea descoperire.
Cum am mai spus, sentimentele antagonice – cu contribuţii inegale şi fluctuante, ce-i drept – au convieţuit pe timpul întregii explorări.
Pînă una-alta am căutat să mă bucur din plin de locurile de la intrarea în vale. Sînt bolovani oarecare, dar snt din abrupt, şi sînt ai Urzicii. Ai nemaipomenitei Urzici. Ai reginei abruptului nordic din Coştilei. Şi am respirat fiecare lespede pe care puneam picorul, de care mă tracţionam. Dificultate elementară, dar mintea mea fiinţa în aceste momente după alte reguli decît ale competiţiei.
Atin curînd o zonă mai deschisă, de unde ieşirea pe flancul vizat de mine devine curînd imposibilă, din cauza pereţilor celui mai de jos canion al văii. Privirea mi-este captată de o limbă roasă de zăpadă (dar de un alb încă onorabil). Descopăr că dincolo de această banchiză erodată se mai poate ieşi la sîtnga, aşa că mă strecor fascinat cît şi temător prin dreapta ei. Zăpadă suprevieţuindă la jumătatea lui septembrie... Noi, iubitoriid e munte, cunoaştem că acest lucru e posibil, că unele...  oaze de zăpadă sînt acoperite finalmente de neaua iernii următoare, dar fascinaţia vederii lor nu-mi scade niciodată. Undeva, sub o arcadă, descopăr acei lujeri (nu le ştiud enumirea, dar îmi sînt dragi) ce obişnuiesc să ţîşnească imediat după retragerea zăpezii. M-am înduioşat. În ce legendă cu primăvara ce întîrzia să apară, sosesc câteva raze de soare mai fierbinte, apoi iarna revine şi curajoşii muguri mor dureros? La fel am gîndit şi eu la vederea alor cîţiva lujeri excesiv de optimişti, peste care în puţine săptămîni se va abate timpuria iarnă a acestor locuri...
Depăşesc limba de zăpadă, locul eprmiţîndu-mi ieşire aîn dreapta pe sub o grotă – şi ea nemaiponenită pentru sufletul dispus s-o admire...
N-aş vrea să pozez într-un poet şi un joli... Nu. Adîncul omului îşi are taberele lui. Se întîmplase să mă cert cu cineva în ultima săptămînă şi de cîte ori impulsul legat de acel conflict m-a fulgerat, m-am lansat în sudalme la fără frecvenţă destul de pipărate... Aşa, plasîndu-mă în categoria omului care vorbeşte singur pasămite... Dar mă străduiesc să-mi respect adîncurile...
... Arunc un ochi malului opus. Deschiderea Urzicii din această zonă cuprinde şi un vîlcel, larg, dar suind nu mult peste Brîul Caprelor (da, acela ce vine din Valea Verde, şerpuind pe lîngă trei colţi a căror succesiune vizuală voi avea ocazia să o observ şi forografiez ceva mai sus... Acel fir permite atît o legătură cu Brîul, cît şi cu varianta de ocol. prin est-stînga talvegului. Ce imediat deasupra punctului atins de mine se închide în canion şi, totodată, e punctat de o săritoare deloc primitoare. Am urcat cîndva acest prim canion, nu e chiar comod, dar îl tratez drept fezabil, cel puţin pentru un familiar al văilor mai dificile. Şi în acel an zăpada supravieţuise pînă la începutul lui octombrie...
Pînă sub această săritoare, deşi flancul dinspre est s-a asprit, mai coboară o ultimă legătură, sub forma unui brîu subţire.
Dincolo de grota de care pomeneam, mă aşteaptă două scocuri. Îl aleg pe cel din stînga, întrucît nu m-ar îndepărta de talveg prea mult. Pămîntiş. Vreo 15 metri diferenţă de nivel. Aleg apoi mersul tot spre stînga. Neaţteptat, deşi altitudinea este încă joasă, domină copios jnepenii şi zadele. Nu trece mult timp şi avansul mă obligă să atac o adevărată cuşcă, cu ramuri dese, groase şi împrelite, treaba asta la o înclinaţie de vreo 60 de grade. Reuşesc să nu mă enervez, cum mi-i nu o dată felul. Nu departe locul se deschide. E un lande jnepeni, unde descopăr chiar nişte flori al naibii de frumoase, ceva mov. Le pozez.
În ciuda efortului (mă curg apele) căştig relativ iute înălţime. La un moment dat, pare să se abată un hăţaş, o posibilitate geologico-vegetală în dreapta, pe care-s tentat s-o pun în legătură cu varianta de la gura Văii Caprelor de care pomeneam. Cine are însă timp şi chef s-o exploreze?
Pe moment, sînt niţel îngrijorat doar de desimea arbuştilor. dacă iniţial nu zăream deloc zona firului principal, după in timp ajung deasupra lui, ba chiar într-un loc unde acesta s-a deschis: aici coboară din stînga Brîul Caprelor. Mica problemă este că eu mai am ceva pînă să ajung acolo, sînt încă la înălţime.
Aş minţi afirmînd că ţineam de zor să urc în continuare flancul cel visat în potevca Văii Cerbului. De unde?!... Şi nu era doar lene, cît ideea că nu oferea variante mai lejere de avans, fie şi înclinate ori sărace în prize. Totul continua să fie perie de jnepeni. Aşa c-am decis să merg în talveg, şi să sui pe acolo. Ştiam că de la un anumit nivel, pe care credeam că îl pot identifica în dreptu Brîului Caprelor, se poate merge prin talveg pînă la înălţimea Brîului cu jnepeni. Eram singur, nu mai aveam vîna de acum 2 ani ani, cînd mai fusesem în echipă pe-aici, dar nu dădeam înapoi să încerc.
Atîta doar că nu se putea coborî cu uşurinţă... Cel puţin din punct de vedere al solitarului nu tocmai tînăr şi care banuie dezavantajele fie şi numai ale unei luxaţii prin aceste locuri...  Pînă în zona domoală din preajma firului (tare frumoasă această porţiune de relache, dincolo de care se ridică malul cu vegetaţie) am o porţiune abruptă. Pînă la rapel (chit că nu e o plăcere să faciasta cu cordelina PRIN JNEPENI – se agaţă ca naiba!), descopăr că prin micul scoc din preajmă există un trunchi căzut de copac, pe care îl exploatez cu abilitate şi răzbat finalmente la liman.
Am omis să precizez că, încă din poteca Văii Cerbului, ochiul meu a căutat să identifice afluentul spre vest al Urzicii pe care s-a desfăşurat, se pare, întîia explorare a locurilor. Este vorba de un fir (în amonte de canionul inferior) pe unde a suit solitar Şerban Ţiţeica, la 1928, venind se pare pînă acolo pe malul opus. Fratele său îl notează pe o hartă personală de la înbceputul deceniului patru drept „Vîlcelul Şerban”. Aşa i-am spus şi eu. Nu duce departe, în creasta dinspre Valea Caprelor, nici pînă la nivelul Brîului cu Jnepeni. Serban Ţ. îl va fi urmat în imposibilitatea de a ataca în continuare firul principal.
Adîncitura  acestuia mi s-a părut c-o bănuiesc din depărtare, apoi am avut-o în atenţie pe tot urcuşul pînă acolo. Nu fu scoaca cea cu arborele căzut.
În talvegul principal, aproape orizontal o vreme, soaaaare... Mai sus, vreo sută de mtri liniari, în condiţiile în care malurile se înspresc iar, o săritoare. Urîtă. Cum am mai spus, am mai trecut pe aici cel puţin o dată – a doua oară, încercînd să respect descrierea Dimitriu (1933, Buletinul Alpin, şi reluată în ghidul din 1961), m-am văzut respins de feţe urîte pe flancul estic şi-am coborît în rapel, apoi traversare în talveg, exact-exact nu mai pot spune. Nu-mi amintesc însă acea săritoare. Că nu am memorat-o e una, dar e dificilă şi nu se poate trece. E un bolovan măreţ, cu o fisură surplomantă la capătul superior pe stînga. Nici gînd, la putirinţele mele chiar din vîrstele cele bune. În burta bolovanului pare să ducă o variantă. Poate pe-acolo o fi o pîine de mîncat, dar acum nu-mi arde de văzut ce şi cum.
Cu mirarea cruntă cum naiba am trecut pe aici altădată (am păţit-o şi în cîteva alte locuri  din abrupt, de pildă în Diagonala din Caraiman, brîu deasupra pădurii pe faţa estică), încep coborîşul. Aş minţi să sînt doar indispus: nu locul îmi place chiar şi aşa. Mai ales că posedă o clepsidră în perete vestic. Revenit la mica poiană din aval, iau de data asta în serios firul stîncos ce vine din dreapta, cum sui. E vîlcelul Şerban.
Se merge pe el plăcut. Are vreo două obstacole dificile, dar se ocolesc lesne pe feţe. Indecis în a-l urma pînă la capăt, îmi cade cu tronc iar cercetarea feţei (nici nu aveam alternative la suişul în apropierea firului principal). Aşa că o iau spre dreapta.
De aici, jnepănăraia s-a mai domolit, ca agresivitate. Mai porinzi un hăţaş amabil din cînd în cînd, îndeosebi în lungul uni scoc de pe aici. Vacanţa e frumoasă, dar se impune la un moment dat s-o iau spre stînga, către talvegul principal al Urzicii. Dorinţa mi-e sporită de existenţa pe malul de vizavi a două brîuri. Amatorul de vrabie şi mălai are el idee de harta Ţiţeica de care am amintit, ştie că sub Brîul cu jnepeni ar fi două alte brăuri, dar se îmbată cu apă rece că deja e la nivelul  BJn. Chiar şi aşa, problema e de traversat. Dau să mă apropii, trăgînd în continuare la jnepeni din braţe cît un bun amic la sală ore bune. Nu miroaee a travesare onorabilă. Ba chiar deloc. Însăşi zona mea e abruotă, iar spre firul urzicii se trădează (am cătat experienţa ochiului) o ruptură dezagreabilă. iau în calcul un rapel, dar un tremur necontrolat al capului alungă ideea. Nici în gînd nu-mi eprmit să-mi imaginez o încercare ratată... Adică ruperea firavei cordeline (bună la chestii mai simple, nu la a pic), ori isprăvirea sforii de rapel în verticală încă aflîndu-mă. Ori mai ştiu eu ce, după principiul pe care îl evit, „Dracul nu face biserici!”). Aşa că revin, inclusiv în ceva coborîre, după care continuu suişul ceva mai depărtat de fir, dar pe unde merge mai lesne. Cum ghicesc în continuare teren neprietenos spre fir, devin labil, luîndu-mă dorul din nou de Vîlcelul Şerban. Se merge frumuşel spre el, atîta doar că numitul mă întîmpină la acest nivel cu o ruptură prelungă. Ar fi o variantă de ocol pe malul opus (fie şi înclinată şi des înjnepenită – parcă s-a răsturnat carul cu jnepeni aici! Jnepeni am vrut, de-ăia am avut, zic şi eu ca-n Povestea lui Creangă), dar o chelitură în faţa mea mă împiedică să ajung fără riscuri în talveg. Iar riscuri nu ţin să-mi asum. Mă bucur şi aici, ca preţ al reveniri, cu o groticică.
În sus, ridicat deasupra feţei unde acţionez în ultima jumătate de ceas, un perete pe care mi l-aş fi dorit mai amic. Simt nevoia asta infantilă, căci aş minţi să spun că evoluez chiar dezinvolt în zonă. Sălbăticia locurilor, unde simt că oricînd pot da de vreo încuietoare, mă ţine în alertă. Instinctiv, îmi calculez în permanenţă posibilităţile de retragere, şi implicit sînt programat să nu depăşesc locuri peste care să nu mă mai pot eventual întoarce.
Mai sui. Cele două brîie ţiţeiciene (în sensul că Radu Ţ. le-a găsit, şi el doar le-a pomenit pe o hartă) au rămas sub mine. Am cheltuit ceva timp, mi-e şi teamă să mă uit la ceas (de parcă asta ar rezolva o eventuală întîrziere...). Tensiunea turei mi-a îndepărtat dorul de mîncare. Aş fi vrut în schimb apă, însă am doar lapte la mine („Aaaa, îmi spune prietena la un moment dat telefonic, păi ăla e aliment, nu ţine de sete...”). De peste Valea Cerbului, îmi ţine companie versantul de miazăzi al Morarului. E frumos, dar timp de mari investigaţii vizuale nu îi acord.
Am iar probleme cu amintirea turelor trecute. Amieşit cîndva din Urzică spre Ţap, se pare că deasupra Brîului cu jnepeni, pe o cingătoare cu un horn pe parcurs. Nu-l văd de aici (se vedea în schimb, acum 2-3 ani, pe de creasta Urzica-Caprelor aflată la nivelul Brîului Mare). Remarc însă că se poate sui pe malul opus al Urzicii principale, pînă la Br. Jn. Pe unde a suit de acolo, tot pe mal, echipa Dimitriu la prima ascensiune cunoscută, nu mă dumiresc: locurile par tare urîte. Mă mir că Nae, altminteri consultîndu-l des şi cu recunoscut folos pe Radu Ţiţeica, nu a aflat varianta acestuia de ocolire a porţiunii de sub Brîul Mare...
Că veni vorba, pe cingătoarea acestuia din urmă, greu reperabilă între prereţii Urzicii din amonte, coboară vreo doi tipi. Abia acum mă dumiresc care şi ce brîu am în jur. La nivelul meu, aproximativ,e ste cel cu Jnepeni, atîta doar că ajung să-llas sub mine, dar posibilitate de coborîre în Principal nu se iveşte. Mă iau întrucîtva răcorile: te pomeneşti că nu am cum intra în fir!? Iar de mers în BMC, presupunînd că ar fi posibil, nu-mi mai arde, sînt obosit iar totodată bănui ora înaintată. Brusc, terenul pe care urc (aceleaşi tîrîtoare verzi, chit că nu extrem de ostile) ia forma unei pîlnii.
Ca unul care am bătut locurile, cum am spus, nu reuşesc să-mi familiarizez zona. O fi de vină perespetiva, dar şi emoţiile (nu fac pe mine de teamă, dar uite că temerile se manifestă şi ele cum pot...) Pe partea opusă a pîlniei, o muchie sună comod. Relativ tîrziu o identific drept varianta Ţiţeica, 1928. Aceasta le înăspreşte la un moment dat, dar alpinistul poate traversa în vîlcelul din dreapta, unde după depăşirea unui scurt pasaj delicat poate merge fără griji deosebite pînă în Brîul Mare.
Toată zona, de pe la confluenţa cu Vîlcelul Şerban, este dominată din înălţime de Colţul Crăpat – două degete (parcă au şi un bolovan între ele) aflate cam la înălţimea Brîului numit de Mijloc. Ca unul ce a parcurs cîndva zona, mă amuz acum constatînd că, parcurgînd urzica superioară, nu acest fenomen natural este vizibil, cu un altul, ascuns privirilor în aval, şi anume fereastra Urzicii, scobitură de eroziune, pe malul opus al văii, spre Ţap.
Pronia se înduioşează aici, cu solitarul alpinist ce ajunsese să sufle în iaurt. Poate depşi un prim scoc, apoi vîlcelul variantei Ţiţeica. În jos nu pare de coborît, dar în această zonă atît de calică în legături cu firul, apare de-a dreptul providenţial în peretele Principalului o punte de piatră. Amărîîîtă, în sensul că fruntea excavaţiei ce o face posibilă pare să se surpe accelerat (la scară istorică), de unde un mare deranj de peitre pe parcurs. Tristă, cenuşie, însă nu doar pentru că e utilă iubesc această falie. Îmi place şi atît, chit că nu pot justifica cu uşurinţă de ce. Ca în adevărata dragoste, nu-ţi poţi expune motivele...
Sînt în fir. E umbrit bine, însă nu şi rece. Imediat deasupra, o săritoare mai dihai ca aceea din dreptul Brîului Caprelor. Doar şed (fără să cujet) la vederea ei. Rîdeam cîndva de un grup ce ieşea pe principalul Urzicii în Brîul Mare la ora 4 a dupăamiezii. Era totuşi de apreciat, aveam să constat peste puţine săptămîni în acel an, depăşise nenorocirea asta de săritoare...
Problema este că am depăşit cu cîteva zeci de metri diferenţă de nivel continuarea brîului spre est. Nu ar fi nu cap de ţară, am cordelina iar zona nu pare extremă. Dar temerea nelămurită din trupul meu rămîne. Şi surata ei, satisfacţia de-a dreptul animalică. Că parcurc aceste locuri parcă din altă lume, că-s frumoase, că brîul mă va conduce în continuare fără probleme. După cîteva praguri fără dificultate, ies pe o rampă cu pietriş instabil spre est. La soare.
Pe malul opus, observ pe de o parte linia clasică a Brîului cu Jnepeni, spre Valea Caprelor. Vine pe sub un flanc abrupt. În stînga acestuia, este cel dintîii scoc traversat de mine, pe care îl identific drept posibil spre Brîul Mare, cu ocol în partea superioară. În stînga acestuia o fisură de palmares, apoi vîlcelul variantei Ţiţeica. De amorul artei, precizez că evantaiul este completat în amonte cu un alt fir, desprins în canionul Urzicii aflat mai sus, şi care va constitui, peste BMC, varianta de ocol a marii săritori a Urzicii (cu acelaşi calificativ, „de neam prost”), aflată deasupra cunoscutului brîu. Pe moment îmi scapă care din ultimele două fire are la obîrşie Colţul Crăpat... parcă al variantei Ţiţeica, optez după ce-mi rememorez nişte poze luate pe aici...
Pe Brîul cu jnepeni, totate bune şi frumoase, minus ora (nemaipomenită invenţie telefonul mobil. Oricît de lesne îţi poţi gîtul chiar cu el în desag, e mare lucru să ţi-l ştii alături!...). E patru fără o litră. O expresie a acestor ani de foc îmi agită buzele: „Am pus-o!” (are caracter pesimist, să precizez pentru cetitorii deceniilor viitoare). Mă şi văd scăpînd nu doar personalul de 7 şi un sfert, dar şi rapidul din Sinaia. „Cum aş petrece noaptea? Cum e în sala de aşteptare de la Sinaia? Brrr!” îmi trece prin minte.
Socotisem eu la un moment dat oportună coborîrea Văii Verzi (în caz de grabă sau lehamite de porţiunea inferioară a acesteia, cu ieşire spre Mălin). Hai a Secii Coştilei, cu revenire în Ţap, prin stînga surpăturii de deasupra Brîului Caprelor. Dar, în faţa arătătoarelor nemiloase ale ceasului, soluţie este coborîrea Ţapului. Nu mi-ar fi de colea, grijă reclamă orice dacă nu ţii la rupere de gît, dar am norocul că locurile îmi sînt mai mult decît familiare, le-am parcurs săptămîna trecută. La amănunte evit să gîndesc, mi-a face praf planul de o oră şi jumătate rezervat mental coborîrii văii.
Pînă una-alta, sui pe brîu, că aşa l-a făcut pe el Careva, să coboare spre vale şi să urce spre creastă (şi încă aici nu sîntem în Piatra Craiului...). Păcat că graba mă împiedică să savurez pe cît ar merita locul, să privesc cît de cît destins în jur. E soare. Ajung în muchie. Neaşteptat, nu e deja deschiderea Ţapului, ci una intermediară (chit că, hidrologic, e tributară acesteia din urmă). E o pîlnie tivită cu eternii mei însoţitori de azi, jnepenii.
Ochiul îmi spune că pot risca luînd-o pe aici la vale. Da, căci risc să se rupă flancul mai jos şi să fiu nevoit să mă întorc, eventualitate la care mintea procesează deja eventualitatea mersului prin întuneric inclusiv prin Poiana Coştilei. Dar mă avînt. Căci nebuniile de genul ăsta se pare că au irezistibilul lor. Adrenalina lor...
Baletul obişnuit. Te laşi pe braţele groase ale jnepenilor. Uneori pici pe altături, încerci o vreme să te strecori pe sub „frunzişul” locului, după care revii la aer.
O veste bună, una oarecum rea. Mă trezesc după o vreme (un ultim pasaj parcă mai înclinat) taman în brîul pe unde ieşi după ce ocoleşti aşa-numitul Pripon al Ţapului. Şi (de fapt voi medita la asta ceva mai tîrziu) realizez că brîul dinspre Urzică nu duce exact pe cingătoarea clasică ce scoate imediat deasupra Priponului Ţapului, în creasta dinspre Seacă, la porţiunea orizontală  „a Viilor Senzaţii” (nu mă omor eu după elucubraţiile lui Mihai Haret, dar aş atribui acest nume locului fotografiat de Nicolae Bogdan si ajuns ulterior sub ochii inventivului preşedinte al „Hanului Drumeţilor”-TCR). Ci mai sus. Unde anume, ce legături de acolo, asta e de cercetat altădată.
Terorizat de timp, simt că e bine s-o iau la stînga (cum cobor), şi într-adevăr pe partea aceea descopăr curînd hornul de evitare a Priponului. Dau cordelina după un arbust şi zbor controlat, în Dulfer, peste zona înclinată de aici. Mai jos se înmoaie. Locul se deschide, parcă e şi soare, iar eu urmez o pajişte largă ce conduce în talveg.
Ce mult pare a mai fi de coborît!...  Mintea învîrte cifre. Cît aş putea ciupi din „raţia” potecii marcate de pînă la gară... Între timp, corpul îşi vede de ale lui. Valsează o primă zonă în dreapta talvegului, apoi un rapel în fir. E acel horn în două mici trepte. În urcuş şi pe uscat, nema probleme. La coborîş cum nu ţin să cad în cap ca prostul, se impune ajutorul sforii. Se cam încurcă, dar în barem. Undeva mai jos mai sînt vreo două chestii, unde nu risc acei 4-5 metri periculoşi. Cel mai valoros alpinist este cel viu... Mai neplăcut este ocolul ce survine pe aici pe undeva, tot prin stînga. Sînt fără îndoială surescitat, în sensul căţărătoristic, mă ascultă şi ghetele „de Berceni”, dar aş minţi să nu recunosc că locul nu-i de jucat prea mult pe el.
Îndrăzneţul culege primele roade. A coborît foarte iute o diferenţă apreciabilă de nivel (da tot n-are curaj să se uite la ceas!). Mai urmează o porţiune neplăcută în talveg, pe care o recunosc, nevenindu-mi a crede: ea este aceea care se ocoleşte de acum comod şi scoate în Brîul Caprelor. Părăsesc în fine postura găinii ce urmăreşte halucinată un fir trasat în ţărînă: da, îmi spun privind în fine împrejurimile ceva mai depărtate, chiar aşa este.
În brîu, trec la dreapta. Depăşesc două mici scocuri tributare Principalului, urmează apoi pîlnia destul de înclinată aflată sub Vîrful Prăpădit (mă înşel, ca denumire?). Nu pune probleme foarte mari. Doar că e prea lungă pentru aşteptările mele. Merg ca acceleratul, spre marea satisfacţie a celui ce nu se mai credea în stare de aşa ceva cu una-cu două. Trec pe lîngă bolovanul-tocător aflat în zona unde panta în fine se domoleşte, ciugulesc ceva zmeură trecută din drum, după care ajung în poteca marcată.
E ora cinci. De-acum merg liniştit.
Îl sun pe amicul Mugur, căruia în cursele solitare găsesc de cuviinţă să-i trimit un mesaj cu zona unde mă aflu. „E în regulă...”. Îi dau detalii asupra turei, încîntat mai ales de trapul din final. El, obosit după o săptămînă extenuantă la slujbă, nu a mai ieşit week-endul ăsta.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu