duminică, 24 iulie 2011

[PSIHOLOGIE] Cînd adîncul dă năvală...

Mai merge un titlu cu "Adevăratu', după o expresie a deceniului zece.
Adevăratul fiind însă o parte din noi - foarte importantă.



M-a pălit de două ori zilele astea.
Vine, ţîşneşte în şuvoaie - şi nu ştii ce să faci cu balaurul care curge în braţe.
Într-un caz, m-am trezit cu reacţii interioare de copil.Am întîlnit un camarad de munte interesant. Un drum interesant. Aş minţi să spun că exista rezonanţă perfectă, dar maşina turei mergea bine. După drum, la cîteva zile, omul îmi comunică faptul că e nu poate veni în ziua din week-endul viitor accesibilă mie. După care urmează o lună de drumuri în masivul montan cutare.
La chestii d-astea, minţi echilibrate, raţionale îţi vor pomeni de valenţele aşteptării, ale calculului rece. Pînă acolo, Copilul din mine s-a burzuluit ferm. Nici nu mi-a explicat tare clar de ce reacţionează cum o face. Dar El voia aşa. Uite-aşa! Iar senzaţia e şi plăcută, iar totodată nu o poţi contracara.
Eu cel puţin.
"Domnule, rupi relaţia şi gata!", mi-a comunicat Junele interior.

Momentul în care un ceva din interior te domină, îţi dă ordine nu e unul foarte comod.
Îţi spui, speriat, problema, că va interveni aşa - de capul lui - şi în alte situaţii. Că îi va sări ţandăra pe vreun şef şi va dori să fugă de acolo.
Nu-i plăcut să te ştii minat de aşa ceva.

Bibliografie:
https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=explorer&chrome=true&srcid=0B6JjWN9ddrwOYWQwMjZhMTUtOWUxOC00MzFhLWE3YTEtYWU5OWY5YmYyMGI2&hl=en_US&authkey=CL_x3cQM


II

Fiica prietenei mele.
Adolescenţă în devenire.
Am trecut de perioada agresivităţii faţă de ea (nu era doar aşa ceva, ci şi dorinţă de a o ajuta).
Astăzi am rămas singur cu ea.
[Bancurile cu atracţia erotică către ea nu-şi au rostul, şi veţi vedea de ce.]
Am realizat că pur şi simplu are ceva care mă trimite la maică-mea. Că reproduc faţă de ea relaţia cu mama.
Care nu fuse deloc perfectă.
Căci nu e ca în cărţi!

Problema era lipsa comunicării, mai exact lipsa lui a putea conştientiza nu neapărat ce simt pentru tînără, cît ce naşte în mine (nu e acelaşi lucru).
Se ridica un taifun de ceva din mine. Nu puteam realiza ce, dar evitam să intru în contact vizual, în comunicare/vorbă.

Mda, o regresie la un moment de blocaj. Cînd lipsi comunicarea cu cea mai importantă persoană din viaţa mea.
Nici nu îmi mai ţine de cald să aflu, să specific cînd fu asta.

Dincolo de disconfortul că această încurcătură personală este judecată grav de toată lumea, ştiam din relaţia cu fiul meu că, în situaţiile în care am jenă în a-l privi, a comunica, totul este să rezonezi, să încerci să o faci cu el. Cu prezenţa lui. Un mod de a-l respecta şi a-l iubi chiar dacă nu-l priveşti în ochi.
Am procedat aşa şi am ieşit frumuşel din belea.


A realiza aceste lucruri greu-greu de suportat este, se pare, un pas util.
Pare o nenorocire, ce te paşte; te întrebi unde naiba o să ajungi cu situaţia, căreia nu i te poţi opune.
Dar a o fi conştientizat, a fi luat idee de ea are un efect neaşteptat (deşi amarul îţi este întotdeauna cam la fel, oricît de priceput în teorie şi chiar experienţe asemănătoare ai fi). Te trezeşti după un timp că problema nu te mai îngrozeşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu