joi, 28 iulie 2011

[PSIHOLOGIE] Părinţi...

I

Fata prietenei mele, avînd vreo 14 ani, urmează să plece în Japonia în vizită. Îi plăteşte drumul, cazarea mătuşa ei - căsătorită acolo.

Părinţii domnişoarei sînt despărţiţi (altfel nu aş compătimi eu cu Maman). Nu au relaţii foarte destinse. Brusc tatăl apare, foarte îngrijorat de ce pericole radioactive sînt în ţara defunctei centrale Fukushima. Nu cunoaşte amănunte concrete, de pildă geografia Ţării Soarelui răsare. A stat însă de vorbă cu un amic.
Dincolo de toate, răsar vorbele mari: "Te implor, nu o lăsa să plece..."


Eternul Oare ce-o fi în spate?...
Păi, cu multe şanse, poate fi mirosit o teamă de abandon.
Şi care nu se referă neapărat la adolescentă, ci la propria mamă, aflată la o vîrstă înaintată şi cu destule semne ale tragicului apropiat Finish.
Venerabilă doamnă fiind stil cloşcă. I-a făcut tot băiatului, ce nu ridica un pai acasă.


II

Societatea, în căutarea răului cel mic, pisează la cap omul de rînd: că realitatea e aşa, că relaţiile dintre oameni - să zicem - trebuie să fie aşa şi aşa , ba chiar sînt aşa şi aşa.

Una din chestiile cele mai amuzante fluturate prin lume este cu dragostea părintească.
Care o exista, dar cred eu că prezintă fluctuaţii de intensitate, iar nu o dată e în mers paralel cu sentimentul pereche al amorului. URA.
Un copil îţi încurcă multe.
Nu cer să ne facem viaţa doar în funcţie de această caracteritsică. Doar să ţinem cont de ea.


Situaţia expusă la punctul I are morală Nu mă lăsa!
Cea de mai jos are ştampila Să nu vezi.
Mama pierde ochelarii copilului, băieţel la vreo 11 ani. După o vreme, doameni i se transmite reţeta pentru o pereche nouă. Femeia reclamă însă că nu a găsit-o, în cartea servind drept mesagerie. Destinatarii se privesc unii pe alţii - ei ştiu că au fost suficient de atenţi...


Pe lîngă ideea că un părinte are şi puseuri măricele de ură la adresa propriului copil, cel puţin deseori, se mai ridică o problemă în viaţa noastră. Înmagazinarea gresivităţii la care sîntem supuşi. Unii ştim să mai descărcăm din ea, alţii nu. Inclusiv pentru că, pe vremuri, nu dădea bine părintelui să dăm retururi, a la tenis.
Aşa că rămîne în noi, acea agresivitate.


Or acumularea accentuată riscă să ducă la autodistrugere. Prin urmare, se trece de purjare. Care merge în gol, dar de cele mai multe ori are nevoie de o persoană... Or, cine poate fi un destinatar ideal, decît propriul copil? Care, dincolo de alte însuşiri, e aproape şi nu se poate opune...


Bineînţeles că metodele părinteşti (şi nu numai) de a vărsa agresivitate au subtilităţile lor. Merge şi nu prea, să îl cîrpeşti din senin p-ăl mic / 'a mică. E nevoie de pretexte, de acea haină de onorabilitate pe care trebuie s-o îmbrace agresiunea brută.
Bineînţeles că totul merge aproape uns dacă ai înmuiat, în ani, rezistenţa acelui copil. O criză de nervi prinde la fix şi ea - care e semn în ochii familiei al muncii nemaipomenite, şi mai puţin al gestionării vieţii proprii.
Poţi să-i spui prin urmare băieţelului şi rubedenei: "Mergeţi şi voi încă o dată la doctor, duceţi şi voi o dată o treabă pînă la capăt (faimoasele pastile mari, n. MO). De ajuns că eu plătesc noii ochelari..." Or, cin' să îndrăznească să-i spună - între altele - că ea însăşi i-a pierdut pe cei vechi...


La stadiul acesta, tatăl băieţelului are vaga senzaţie că pierderea a fost intenţionată. Nici nu mai contează dacă a fost cu ştiinţă ori inconştient.
Dacă hîrtia cu pricina dispare, ai motiv de a freca suplimentar pe celălalt, de a-ţi descărca din ale tale. Cît şi de a-i sublinia insuficienţele ca om (Ce deliciu!).

Personal, aş ataşa - cu destulă îngrijorare - ultimului demers dorinţa Să nu vezi! Pentru asta, întîi îţi pierd ochelarii, apoi reţeta pentru dioptrii, de la medicul specialist.
Pare o nebunie, o infamie (din partea celui care afirmă aşa ceva), dar cel puţin lucrurile se leagă...

O ipoteză barim de urmărit, în timp.

Apropo, ce să nu vadă?
Cum e tocat în stil propriu, pînă la a deveni ce are nevoie mama.
Cum vă spuneam, lucrurile în viaţă nu-s ca-n cărţi - chiar dacă o spune un nesociabil şi pasămite necunoscător al oamenilor, ca mine...
Prietena mea, mama fetei de care aminteam iniţial, îmi relatează suficiente cazuri de acest gen, din unitatea spitalicească unde lucrează. Rubedenii tocate (am folosit prea des vorba?) în fel şi chip de rubedenia bolnavă.

Cutare maare fost doctor - iar acum pacient inevitabil spre gaga - Caisă, de felu-i diabetic, e alimentat cu dulciuri discrete de fîşneaţa (fie şi septuagenară) soţie.
Altă doamnă (trădez misoginism?) cere să-i vină rudele, în crucea nopţilor. "Să sufere şi ei!"


PS
Doctorul cel pomenit... "Căută, cu delicateţe, să-mi prindă mîna apoi s-o mîngîie". Bolnavul, asistentei.
Bănui - din amatorismul meu psihologic -  că nefecâricitul reface relaţia cu maică-sa. Femeie sensibilă, fragilă şi ce putea fi întremată cît de cît astfel...
Specia l-a trimis apoi în braţele sau mai exact chingile unui alt tip de femeie.
Aşa e specia: o interesează progeniturile, şi mai puţin avatarurile pe unde trage părinţii.

Un comentariu:

  1. Si care este psihologia aici, domnule Ordean? Am dat din intimplare de blogul dvs, e trist,sa va vad in ipostaza asta. va sfatuiesc sa va rezumati doar la munte.

    RăspundețiȘtergere