vineri, 1 iulie 2011

[VIAŢĂ, dar şi MUNTE] Fruntaşi

În postul anterior vorbeam de lume bună, din planeta culturii, care nu respinge periile, vorbele mari şi chiar imense la adresa lor, Inclusiv, de pildă, desăvîrşit. Deşi aceiaşi, probabil, ar putea ţine (şi chiar o fac) multe conferinţe despre modestie, deşertăciune, realism.

S-a nimerit să vizionez un filmuleţ despre un grup de montaniarzi în Poiana Închisă a Pietrei Craiului. M-a luat brusc sentimentul că aceia îmi invadaseră teritoriul. Că acolo e la mine / e terenul meu, că Ce caută ei acolo!? Şi mai ales cum nu nu-mi transmit respect şi alte din categoria aceea??

Cort în Poiana Închisă. Foto: Andrei Samoil

Dincolo de cuvenita atenţionare că inconştientul omului e o lume ce nu-i prea dă socoteală purtătorului, am realizat că nu-s singur pe lume, cu asemenea zdruncinături.
Ion Ionescu-Dunăreanu o spunea pe faţă (într-un număr "România Pitorească" din anii 80) că Piatra Craiului este "fieful" său. Emilian Cristea nu afirma direct aşa ceva, însă soţia sa îl considera demn de a-i fi pupate tălpile, de către turiştii de rînd, pentru ce a făcut el în acelaşi masiv. Este drept că un oarecare (elegant spus...) sentiment de proprietate poate fi reperat la Cristea în ceea ce priveşte Fisura Albastră.
Iritarea pentru pătrunderea altora în feuda sa are şi Mihai Haret, chit că acesta îşi călcase mai mult decît superficial "domeniul".

În centru, Ion Ionescu-Dunăreanu, la o comemorare a lui Emilian Cristea, la Oieşti-Argeş.Foto: Doru Vasilescu


Cred însă că a realiza lucruri măreţe în viaţă, să scrii, să conferenţiezi, să aspiri la postul Cu Moţ presupune şi filoane lăuntrice din categoria Cutare spaţiu montan e al meu!
Ori a nu clipi cînd vreunul te declară desăvîrşit. Este drept că bon tonul obligă ca în paralel, tot fără a clipi, să conferenţiezi - aici repet cele din postul anterior - despre cumpătare, modestie, realism. 
Iar între intimi, în particulari să te revolţi dacă vreun altul comite gestul precum ale tale (este, altmiteri, ceea ce psihologii numesc "exteriorizare").


În loc de încheiere.
Scriind acestea, dincolo de mica sinucidere morală pe care o risc în faţa montaniarzilor, procedeul m-a dus cu gîndul la psihologul Jacques Salome, care l-a identificat acum cîţiva ani:

http://www.ouvertures.net/portail/l_id.asp?doc_id=156
"[Titlu] Se mettre à nu à l’intérieur de soi 

"Se mettre à nu, non pour être remarqué, vu, ou par souci d’exhibitionnisme, mais pour être plus près de soi-même. Oser se montrer à la fois pour se réconcilier avec les multiples aspects de sa personne et pour exister. A propos de l’un de mes derniers ouvrages, quelqu’un m’a écrit récemment : « Dans “Passeur de vies” que j’ai lu il y a quelques mois, je vous ai vu nu. Mais cette fois, avec “Je mourrai avec mes blessures”, j’ai l’impression d’avoir vu vos tripes ! » Diantre, je ne savais pas que j’avais révélé une intimité aussi intime !"

(Traducere aproximativă)
"Să te lepezi de haine, nu pentru a fi remarcat, din exhibiţionism, cît pentru a fi mai aproape de tine. Să îndrăzneşti, pe de o parte, să îţi accepţi multipele faţete ale personalităţii tale, pe de alta [realmente] pentru a izbuti să exişti cu adevărat.
/.../ Cineva mi-a scris: /.../ Iniţial, v-aţi înfăţişat nouă de-a dreptul gol. Într-o altă lucrare însă, sentimentul mi-a fost de a vă fi dezvăluit realmente măruntaiele!".......


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu