luni, 25 iulie 2011

[VIAŢĂ] Dulceaţa iluziei

La subiect meditam de mai multe zile.
Chit că el există în multe cărţi de psihologie.

Ce-i drept, de la existenţa în literatura de specialitate şi pînă la schimbat vreo rotiţă nefericită din noi, păi distanţa e lunguţă.
Nu mai spun că, la bani mărunţi, Dincolo tot nefericiţi ne vom duce...

Bon.
Mă uit pe o descriere a clinului estic al Bucegilor. A altora. Se naşte o mare superioritate în mine...
Care nu face doi bani, chestionată raţional.
Superioritatea este din categoria plasturelor sufleteşti. E nemaipomenit de dulce. Nu renunţi cu una cu două la ea, iar uneori nu renunţăm şi pace - le dăm naibii de remedii propuse prin cărţi ori cabinete psiho.
E aşa dulce, iar dacă - lămurit cît de cît că pe acolo e calea utilelor remedieri interioare - încerci totuşi să-i dai papucii, e ca drăcia aia din Alien I. Aia care se fixase pe figura unui nefericit explorator astral. Dacă o îndepărtezi, îţi taie oxigenul, te ucide.


Tot e bine însă cînd ştim asta.


"Fericirea începe n clipa în care îţi pierzi speranţa."

PS M-am luat cu vorba...
Plasturele prin definiţie acoperă o rană.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu