joi, 28 iulie 2011

[VIAŢĂ] Eterna poveste: cît putem spune, şi nu neapărat doar copiilor...

Cezar Mârza readuce în atenţie propunerea subsemnatului despre o abordare editorială a ideii de frică, la munte.
 http://www.carpati.org/articol/atitudini/971/



Gîndit. Mai gîndit un pic.

O societate, ca să funcţioneze, are nişte reguli. Nu poţi să spui, nici măcar unora dar tare, că la un moment dat cu toţii ne gagarisim, iar într-o seară, cu febră de 40, vedem o lumină aparte...
Se procedează invers, se insuflă valorile, entuziasmul, lipsa de măsură a categoriei cu cea mai mare vitalitate. Noi ne permitem să ne mai jucăm cu deprimări, cu sinucideri - Societatea vieţuieşte doar sub soare şi la turaţie maximă...

(Iar scriu aiureli, ca lunea ultimă?)

Aşa şi cu teama, pe munte. În pasajul cutare. Deprimarea cînd eşti ud ca un c... şi mai îs trei ore pînă la tren, în acest ianuarie cu lumină puţină.
Nu poţi scrie aşa ceva cu una cu două, căci deprimi şi descurajezi.

O doză mică nu strică totuşi, cînd se merge în exces în extrema opusă.


PS M-am apucat să scriu pe un site oarecare că e de încercat o abordare erotică (sic) a istoriei unui anume club alpin român. M-am luat pe urmă la şuturi, ca orice ins cu Superego al dracului. Acum realizez că omenirea are probleme în a-şi aminti beţiile fără alcool de la 20-30 de ani... Probabil că, ştiindu-se inerentele derapaje venusiene, venerabilii nu ar mai putea mima seriozitate...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu