sâmbătă, 20 august 2011

[PERSONAL, MUNTE, ISTORIE] O nouă etapă




... în existenţa celui care semnează acest blog.



E de recunoscut din start că, la 54 de toamne, merg ceva mai domol pe munte. Cu rezultate pe taraba publică ceva de la valoric mediocru spre deloc. Poate că acţiunea – de a face publice numeroase pasaje din turele mele pe munte pe care o iniţiez azi se vrea şi un mod de a rămîne sub reflectoare. Ceva omenesc altminteri – nu aş spune cine ştie ce noutate afirmînd că şi vanitatea de a fi mai breji între semeni ne împinge pe munte…
Mai este însă ceva. S-a întîmplat să îmi trec pe hîrtie cam de la debutul carierei montane impresiile legate de ture. Exist deci un material brut demn de luat în seamă, în condiţiile în care destulă lume de pe coclauri a fost zgîrcită cu informaţiile privind ce făcu şi drese pe acolo…
S-a întîmplat să posed un material măricel de asemenea însemnări. Sînt conştient că nu-I deloc obligatoriu ca acele rînduri, scrise în grabă după vreun drum în abrupt (căci asta îmi fuse aproape invariabil ţinta), să reprezinte şi ceva de interes. Totuşi  – vorbeşte aici şi ageamiul arhivist din mine -, este cred sănătos ca aceste materiale să ajungă la dispoziţia oamenilor de munte. Fiecare va fi interesat de ceea ce I se potriveşte…

Stilul însemnărilor cu pricina s-a modificat în timp, la ceva mai alambicat, dar poate şi la o tentă mai puţin agresivă… Da, spun agresivitate, criticism poate nu tocmai inteligent. Dar parcă m-aş feri să pozeze în cine ştie ce sfînt la 20-30 de ani – nu sînt eu la o adică nici acum. Că veni vorba, tentaţia de a ne înfăţişa mai roz există mai la toţi…

Bineînţeles, relatările cu pricina – legate de oameni sau întîmplări din viaţa naratorului - vor avea nevoie de unele note lămuritoare, ca să facă totul mai inteligibil.

Istorisirile vor debuta cu o tură nu neapărat de la început (dar aleasă, recunosc, cam gazetăreşte), apoi cu o prezentare a iniţierii pe munte, scrisă nu mult timp după debut (circa şase ani)


HORNURILE VĂII SECI, 6 octombrie 1985.
(fără imagini foto, dar ataşez un chip din epocă al protagonistului)


Vremea menţinîndu-se nemaipomenită (dar şi cînd o veni văjul...!), nu puteam rata ziua. Unde să merg? Vlad[1] îmi trage iar clapa, a treia oară – s-a pilit la pomană la tac-su mare. Marius[2] vrea să facă în paralel lucruri mari: Albişoară, apoi Faţa Înaltă, Brîul Portiţei, Hornurile Secii. Eu nu-s atras însăd deloc acum de o deşteptare la ora 1 noaptea, motiv pentru care, fără să-i zic, îmi programez să-l aştept în Brîul Portiţei, venind pînă acolo cu telecabina. După spcpteala mea, el, mai tămîios, urma să ajungă la baza Hornurilor pe la ora 13.
La serviciu, am aranjat o rocadă cu colegul Eugen.
La tren, lume mai multă ca-n precedenta duminică. Aici dau de Marian Curculescu. Mai apare şi-un cunoscut de la Garofiţa [Pietrei Craiului], care ar vrea împreună cu un amic să urce Seaca, dar nu are vreo sfoară!!
Marian mănîncă grîu. Apar două dame care fuseseră cîndva împreună cu noi, cu sania, dar nu vin cu noi…
Ajuns la Buşteni, plec iute iute spre telecabină, dar acolo e o coadă ţuţ, aşa că plec la bustul gol spre ruta de avarie, Spumoasa. Care m-ar duce în timp util în locul vizat. Cam derapant pe vîlcel[3]. Nu prea am mîncare: trei ouă şi o bucată de margarină, din care pap ceva la soare-n Spumoasă. Apoi aleg un drum mai la umbră (cald rău, azi!),  dar nu mult, căci la confluenţa cu jgheabul înierbat de sub Pintenul Spumoasei[4]  ies pe feţe, iar finalemnte pe Brîu pînă la Portiţa. Dincolo de aceasta din urmă, e mai rece.
Nici urmă de Marius, pe creastă sau Brîu! În schimb, afluenţă mare în zonă: pe Mort, un grup pe feţe. În Seacă-Hornuri, tocmai se îndepărta în amonte un grup cuprinzîndu-l pe Adi Mihalcea[5].
Mă ţin după ei. Tipii-s cu espadrile şi rucsăcei mici, de escaladă. Roca e numai bună. În viteza imprimată de ei, nu prea am timp de căscat gura în jur. Ba simt că nici plăcere nu-mi mai rămîne... Descopăr acum că Săritoarea Portiţei e destul de depărtată de Brîu, după cum îi dau dreptate lui Nae Dimitriu, care în Buletinul Alpin spune că depăşirea ei este un examen de capacitate privind restul drumului. Se urcă o fisură de 5-6 metri în stînga, îngustă. La capăt, e puţin mai dificilă. Deasupra observ că valea se desface scurt în două jgheaburi. O luăm apoi pe cel din dreapta; unde iese celălalt, cu siguranţă, rămîne o enigmă[6]. Traversarea la dreapta cere atenţie. Descopăr pe aici pitonaşul meu de rapel[7], o platbandă cu o buclă mititică.
Mai urc ceva. La următoarea săritoare, formîndu-se coadă, ies pe feţe. La început uşor-uşor şi cu grija aferentă, apoi pe o faţă comodă ce se opreşte în Brîul lui Rafail. Este zona de timp în care de sus se aud nişte strigăte alarmate, datorate căderilor de pietre bănuite a fi provocate de un grup aflat în amonte de cel iritat vocal.
Apare, scurt, Crucea lui Rafail. Nu mai dau pe la ea, sînt grăbit foc – de ce oare? stresul? Apare „săritoarea cu prag centimetric”, de fapt larg[8] . Aici ajungem din urmă nu grup, pe care îl simt ca departe de dificultatea locurilor. Veniseră cu trenul de trei noaptea[9], situaţie în care e de aprerciat că au reuşit să ajungă pînă aici, sub aşa-numitul Horn Adînc. Prima lor problemăs-a dovedit a fi teama de pietrele căzute de sus [în sensul din talveg şi declanşate de oamenii dinainte, cum spuneam]. Legat de acest pericol, cineva dintre ei povesteşte că acum ceva timp un bolovan a ajuns fatal în capul unei femei.
Doi din grupul respectiv nu ştiu ce sondează, în vreme ce o femeie o ia pe pragul exterior, unde, deloc încîntată de loc, tremură, miaună... Cît se cîcîie ea, urc hornul, cam în afara lui, pe nişte prize mari, neaşteptate, după care îmi trag şi rucsacul cu cordelina. Şi aşa ajung la baza Săritorii mari, prevăzută niţel în dreapta cu o grotă în care unu, obsedat de pietre, ne tot îndeamnă să ne refugiem şi noi acolo, măcar provizoriu. Adevărul că zona este extrem de periculoasă, datorită pantei generale, cît şi grohotişului instabil – în condiţiile în care pereţii, stînca acestora e departe de a fi friabilă.
Că mă uit eu un pic în jur apar ai lui Adi, care o urcă şnur. A plecat şi unul dintre amărîţi. Deşi a suit fără gemete, se temea teribil de o freză [= cădere], aşa că a prces să se asigure (fără carabă!) la un piton aflat cam în locul unde hornul coteşte niţel spre dreapta. În ce mă priveşte, am urcat săritoarea fără probleme, foarte aproape de alţi doi, considerînd că astfel riscurile de pietre de la ei sînt mai mici.
Deasupra săritorii, mi-a venit dor să mai fac un popas, rămînînd cu profanii şi lăsîndu-i implicit pe ai lui Adi să se depărteze întrucîtva. Curat profani: mai toţi au venit ca baloţii. Nici capul nu era mai breaz, asigura cam expus după gustul meu. Am stat o groază de vreme cu ei, după care, considerînd că gluma se îngroaşă cu ceasul (soarele pica vertiginos spre apus, deşi era ora 2-3 pm), am luat-o din nou voiniceşte la deal.
Urma ultima săritoare, la care, neaşteptat, mă împiedic. La doi paşi sub Brîul Streşinei, nu pot urca. Mă ţineam în prejma unul ultim alpin [tip din grupul de căţărători ai lui Mihalcea[10]], solitar, cu gîndul de a coborî apoi împreună spre Buşteni.
Săritoarea asta are pe stînga un jgheab spălat, în vremea ce-n dreapta se află un altul mai comod, dar barat de ceva surplombă, fără prize deasupra. Oboseala mă ajunge aici, căci tremur. Sub mine, la vreo 10 metri apare unul care se arătase teribil de voinicos SUB Săritoarea Mare… Ar vrea să-la sigur pînă în grota surplombei (omu’ mi s-a părut un pic scrîntit. Era cu fiu-său, nici ăla mai breaj, la 16-17 ani[11]) .
Mă cîcîi ceva; aş vrea să bat un cui, dar nu am unde. Pînă la urmă, mă uit mai bine şi îmi apar ochilor cîteva posibilităţi, fie şi mititele. Urc în ramonaj, profitînd de siguranţa conferită de ramonjul între pereţi, la capăt apuc ceva mai solid în atînga şi ies uşurel peste alţi 2-3 metri deloc uşori. După ceva probleme, izbutesc să trag şi rucsacul. Nu stau să-l trag pe doritorul de balot uman de dedesubt[12], deşi poate era mai bine dacă am fi suit apoi în doi porţiunea din vale rămasă
Urc vesel dar în apropierea Streşinei, OROARE! Un om zace în brîu, cam la 4-5 metri în dreapta de talveg! Prima impresie, de surpriză (se înţelege, neplăcut, căci nu dai una două de vreunul întins aşa, fie şi… viu). Pe urmă mă traversează slaba speranţă că doarme.. Cu bustul gol, la umbră de octombrie? Aşa că m-a lovit şi-am acceptat adevărul. Un om mort. Uite că am dat peste ceea ce mă tot feream de vreun an[13]
Astea-s spuse cam sec, dar acolo, pe teren, am început să mă mişc realmente precum un c… într-o căldare. Totul era să scap de prezenţa-mi în preajmă a cadavrului (nici gînd de vreo investigaţie cine e, de unde a apărut sau similare, cu atît mai puţin să-l palpez dacă, totuşi…). Zăpăceala mă împinge să ies pe Brîu spre Spălătură. Ştiam[14]că acesta se îngustează neplăcut după o porţiune, dar inconştient voi fi sperat că e totuşi accesibil pe acolo… Pasajul este însă cum îl sesizasem anterior, plus tremurul meu de acum: subţire rău!

Notaţii 1985:
După porţiunea largă aflată în imediata apropiere a Hornurilor, brîul se înscrie într-un con de vîlcel. Pe partea mai depărtată de mine se afla acea porţiune mai expusă. Apoi urma jnepenişul pe unde venisem în explorare cîndva dinspre Spălătură, în 29 iulie 1984). 
Notă 2011: Pasajul cu pricina este totuşi fezabil, dar ceva expus se găseşte mai la nord, spre scoaca verde ce separă de Valea Spălăturii.


Mă întorc tiptil spre firul Hornurilor, ferindu-mă din răsputeri ca privirea-mi să ajungă la mort. Bineînţeles, atunci ochii trag mai dihai spre subiectul interzis. Pe aici, îi anunţ pe cei de dedesubt că e un nene mort în zona mea.
Zăpăceala sinistră mă împinge tot acum la o gafă. Cum răposatul ocupă cam toată lăţimea de 2-3 metri hăţaşului brîului, îmi vine ideea să urc finala Secii. Nu e uşoară, dar în condiţiile date era mai suportabilă... Atîta doar că, voind să pun mîna pe stînca următoarea porţiuni, întîlnesc pete de sînge. Este acesta un motiv să nu-mi scadă razna. De-a dreptul chiaun, dau să cobor cîţiva metri cît să traversez pe sub locul cel tragic. Locul nu e foarte uşor, dar zbor de-a dreptul pe linia dorită, cu precizarea că inevitabil mai scap o pietricică-două în capul celor deja terorizaţi de proiectile, din aval! Şi tulea, Mirceo, spre Spumoasă!
Pe aici, o voce din finala Văii: „Ieşiţi prin Brîu!”. Pe moment, nu stau la discuţii, la dileme şi la de ce-uri. Din zăpăceală, fără îndoială, urc inutil rampa care prinde dinspre capătul brîului, care dă bine unei ieşiri spre Cruce, nu coborîşului pe Estica Spumoasei. În fine…
Pe aici dau de doi tipi, unul dintre ei fiind Sandu Pizanti. A urcat pe Albişoara Cucii (mai uşoară decît a Gemenelor, apreciază el). Celălalt, voi constata, se mişcă bine pe stîncă – probabil el a fost cap… Sandu merge foarte încet, ca de obicei, pretextînd de data asta espadrilele. Prezenţa lui apaaarte din totdeauna.
În Brîul Portiţei apar alţi doi indivizi, pereche [Dorin Gherman şi soţia, notă ulterioară în jurnal]. Evit să mă alătur lor spre Jepi. Sandu rămîne în talvegul Spumoasei şi sub Brîu. Mi se pare mai comod să-l părăsesc şi să urmez o şiştoacă imediat sub Pintenul Spumoasei[15]. S-a mers şnur.
La refugiul Salvamont, [şeful de formaţie de atunci] Bratu, cu încă unul, la o bere. Eu mă spăl regulamentar pe ochi, iar cînd să plec mi se pare că ei provoacă discuţia. Dacă nu am…., la care îi întreb eu pe nerăsuflate, convins că au idee de problema din Streaşină. Nu ştiau mai nimic, pesemne doar auziseră ceva vag de la telecabinişti. Bratu mi-a părut să nu prea le aibă cu abruptul, cînd i-am vorbim de Streaşină. Niţeluş miraţi că am venit singur pe Spumoasă. Îi anunţ că mai vin doi…
Ceasul: 17 şi opt minute. Os! Chiar şi aşa, e de alergat. Dau iar de perechea de pe brîu, care îl ştiau pe Sandu din auzite… Bărbatul mă informează că a umblat în tren cu daniel Georgescu…
O bragă la madam Bairamovici. Apare Sabin Munteanu (îl ştie pe omul din brîul Portiţei). În gară, dau de Gelu Arghiriade şi de alţi cunoscuţi. Lume multă la peron. Eugen Popescu de pildă, cu doamna. Îi spun de accident. Apare acum şi Adi Mihalcea (e palid), cu primele informaţii. Vali peneş şi cu încă unul urcau finala. Pe undeva, doi tipi făceau rapel. “Ce faceţi, domne? Aici v-aţi găsit?!”, cu replica: “Lasă, că ştim noi ce facem…”. Unul dintre cei doi în coborîre l-ar fi invitat pe colegul lui vali săs e tragă de sfoara lor. Omul a urmat îndemnul, s-a tras voiniceşte peste ultima săritoare, dar i-a ieşit cuiul. Pasămite Peneş propusese anterior să iasă pe la Streaşină, dar colegul a insistat pentru prcurgerea întregii văi.

 (colecţia Doru Vasilescu)

Adi a aflat toate astea de la Poliţie [în text, chit că pe atunci denumirea oficială era Miliţie], unde declaraţii au dat şi el cu unii dintre colegi. Îl revăd pe peron pe tipul care m-a precedat la săritoarea de sub Streaşină: La reproşul meu că nu m-a prevenit de ce era în brîu, omul îmi răspunde înţelept că aveam deja probleme în căţărare, nu era cazul să mă tensionez cu tragedia aflată la doi paşi în amonte.
Mihalcea a ieşit cu ai săi primii după căderea nefericitului. Accidentatul era chircit ÎN TALVEG. L-au mutat pe brîu, lăsînd sînge ped rum, pentru întîile încercări de resuscitare. A fost aşezat cu faţa în jos. I-au ascultat inima: nimic. Era cald încă, doar la degete survenise ceva răcire... Am calculat, eu, cam la 20 minute de la strigătele vehemente, inumane venite din partea superioară a Hornurilor şi pe care le luasem drept proteste la căderi de pietre. După cum se vede, fusese vorba de altceva…
Vali a ajuns la accidentat cînd acesta încă horcăia – dacă amănuntul nu e prea dur…
În paralel, blesteme la ideea de a coborî în rapel prin zonă, cît şi de a folosi un piton insuficient verificat. “Ce baftă pe ăla, ar fi picat el dacă se folosea de coardă!...”

[Completare ulterioară.
Răposatul era Paul Palade. A mers cu Vali Peneş în mai multe drumuri, între altele publicînd într-un Almanah Turistic despre o noapte neprevăzută în Piatra Craiului.
Se pare că ieşirea pitonului a fost provocată şi de corpul mai voluminos al lui P.]

Cu Eugen Popescu în troleibuzul 85. Stă pe la Fîntînica, pe Pantelimon. Devine mai amabil, de unde anterior fusese neaşteptat de fudul. Acasă fac baie, după care fug la slujbă. Succesiv, 13, 101, 24. Dorm neîntors (sic!) pînă la 5, Foame astîmpărată (brînză şi pîine) de amabilul mecanic de la secţia “Eprubeta” Cornel Sifft.

“Bomba”.
Telefon dat lui marius, să văd ce se alese cu planul său. Vorbim cîteva clipe, el începînd să-mi spună de nişte rapeluri. Nu şi unde, dar mă îngălbenesc scurt: “Voi eraţi…?” “Noi.”
Varianta lui e alta. A urcat Seaca de jos, apoi pe Brîul Portiţei la Creasta Picăturii[16]
De la Monumentul Eroilor, plănuia coborîrea Hornurilor pînă în Brîul Portiţei. Ştia că umblă lume multă prin Hornuri, dar nu-i dăuse prin cap asupra pericolului căderilor de pietre. Ceilalţi trei cu care era au refzat să-l urmeze. Cred eu că era în vreo euforie a succesului, de i-a dat prin cap să coboare singur din Fereastra d ela obîrşia Secii... La săritoarea din Finală a văzut dedesubt doi tipi, care i-au zis să amîne rapelul pînă ajung sub el. Unul a urcat, după care Marius a făcut rapelul. Al doilea a urcat să urce cu rucsac, dar nu a putut. Apoi (nu am aflat a cui fu ideea, dar ce mai contează?), secundul ascensioniştilor s-a legat la vestă cu un fir al corzii lui Marius şi a pornit să urce, filat de la baza săritorii. A depăşit-o, dar la capăt, ridicat în picioare pe terenul nesigur de acolo, a căzut pe neaşteptate. Era să pice peste Marius. S-au dus după el, sosind şi ei la aceeaşi macabră fază a horcăitului. Nu l-u deplasat, bănuind o fractură de şira spinării.
Marius pleacă la Cruce, întîlneşte doi salvamnontişti cărora le expune situaţia. „Aveţi nevoie de mine?” „Nu.” [Am îndoieli că le-a relatat situaţia în toate amănuntele...] Pe salvamontişti i-a simţit ca afectaţi în cot, nu puneau cine ştie ce la inimă. Iar amicul meu a pornit spre Buşteni. Aşa cel puţin mi-a relatat el atunci, la telefon.
I-am spus că, oricît de greţos aş fi în ale decesurilor, nu mă mişcam din zonă un pas… Se pare că lui M. i-a fost frică de urmări cu poliţia. În fine, nu ştii cum reacţionezi în situaţii extreme…



[1] Vlad Petruşca, născut 1955. Fiu de medici. Îndrăgostit ca puţini alţii (în cazul prahovean, aş pomeni de Daniel Georgescu) de abruptul Bucegilor, respectiv al Pietrei Craiului. Stagiu militar la vînători de munte. Membru în Salvamont Zărneşti, în echipă cu fraţii Pivodă. Apropiat al lui Niculae Baticu. Fondator în 1990 al CAR, căruia i-a fost şi secretar general, la jumătates deceniului 10.

 (la reînfiinţarea CAR, ianuarie 1990)

L-am cunoscut la aniversarea lui nea Baticu din 1985, după ce în prealabil mă interesasem la acesta din urmă dacă mai există interesaţi de istorie. Mi-a indicat, între ştiuţii săi, un singur nume. Al lui Vlad.
Vlad a plecat din ţară de 6-7 ani, în Statele Unite, cu soţia şi băieţelul.
[2] Marius Sevac, născut 1957. Înainte de 1990, muncitor în zona CFR. Necăsătorit, locuieşte în casa părintească din cartierul Militari, zona Gorjului. L-am cunoscut în tren, în august 1982... 

 (Fotografie din 2007)

...Am suit în acea zi Valea Poienii din Moraru, dar am reuşit şi să-i scap la vale capacul unui aparat foto scump (3-4 salarii lunare atunci). Îl va regăsi peste o săptămînă. M-a însoţit în ture vreme de cinci ani.
[3] E vorba de al doilea vîlcel care se abate la stînga/vest din Vîlcelul Înspumat. Este prima cale de ocol parcursă de mine pe acolo, ulterior acesteia identificînd şi o surată ceva mai jos, mai abruptă.
[4] Pinten la nivelul Brîului Portiţei, la SV de deschiderea Văii Spumoase. Cunoscut pe vremuri sub denumirea de Stînca Berbecilor.
[5] Adi Mihalcea avea atunci cam 22 de ani. L-am cunoscut la refugiul Coştila, de Paşti 1985. Era singur şi am convenit să urcăm împreună Valea Coştilei. Fin, temperat, simpatic. A plecat ulterior din ţară. Apropiaţii îi spuneau, probabil datorită staturii, “Şoricelul”.
[6] Jurnalul, cum am precizat, e din 1985. Ulterior am sesizat că acel jgheab coteşte ceva mai sus la stînga, transformîndu-se în ceea ce se numeşte Spintecătură Văii Seci – vale clasică ce ia sfîrşit la circa 150 m dif. Nivel mai sus, în Brîul de sub Streaşină.
[7] Lăsat cu un an înainte, la o coborîre pe Valea Spălăturii, traversare Brîul lui Rafail în Hornuri, apoi acestea din urmă pînă în Brîul Portiţei.
[8] E vorba de Hornul Adînc, a cărei descriere semnată în 1936 de Ionescu-Dunăreanu (ghidul „Bucegii şi Piatra Craiului”) declanşase sarcasmele lui Nae Dimitriu.
[9] În anii şaptezeci şi prima parte a deceniului nouă, noaptea existau două personale din Bucureşti spre Valea Prahovei. Prin 1979 de pildă era 2001 la 2 şi ceva, apoi 4005 la patru şi un pic. În funcţie de cît de devreme aveai nevoie să ajungi în Buşteni, apelai la unul sau altul. În 1985 CFR l-a tras pe cel de patru cu o oră mai devreme, chestie cam aiurea pentru montaniarzii nocturni. Căci, în limbaj plebeu, ce mi-era unul, ce mi-era celălalt – cam tot în crucea nopţii părăseai aşternutul.
[10] După cîte mi-a zis, după o vară în pereţi dificili, Adi şi ai lui simţeau nevoia spre toamnă a unor ture mai uşurele, mai de destindere.
[11] Nu cred că exageram, pe cînd notam astea. Faptul că politeţea îndemană la a evita aşa remarci cu înseamnă că tipi de genul celor pomeniţi nu există pe munte.
[12] În literatura montană, în discuţiile publice se face mare caz de altruism, de adevărată uitare de sine... E jenant cînd te ştii animat de gînduri ceva mai egoiste, dar criteriul de ajutor în aceste situaţii mi-a fost să-l văd şi pe acela că doreşte să pună umărul la rezolvarea problemei lui. Deseori asta nu se întîmplă.
[13] Nu sînt tare superstiţios, dar aşa s-a întîmplat în 1984-85. Apă la moară mi-a dat şi găsirea anterior, pe Valea Urlătorii, a unei capre decedate. Aveam mare oroare la tinereţe de mortăciuni, pe urmă – cam iritat de deranjul interior – am încercat să mă călesc.
[14] În august 1992 am aşteptat-o pe Leni Nicolae să iasă din Hornuri (din Brîul Portiţei eu optasem să explorez ieşirea la Creasta Picăturii, de la Cruce coborînd pe feţele Spumoasei pînă la Streaşină), dar s-a circulat îngrozitor de greu în acea zi, aşa că am renunţat, pornind spre gară.
Urcasem cu ea (cunoscută de curînd în Vîlcelul Ţancurilor-Moraru, unde o adusese Sandu Pizanti) Seaca inferioară, în Brîu aşteptînd-o un cunoscut de-al ei care pierduse trenul de 4 am. Acesta, ajuns la munte cu următorul tren, de cca 6.30, a venit pe Valea Jepilor, intuind corect că o va întîlni aici (pe poteca Fîntînii venise cu noi Marius Sevac, care uitînd nu ştiu ce naiba la gara BUCUREŞTI, nu a mai putut merge cu noi şi s-a întors acasă.)
[15] Prima dată l-am urmat pe aici, aflînd de posibilitate, pe Daniel Georgescu, la 8 septembrie 1980. Urcasem tot prin Hornuri, cu cîmpineanul Dinulescu.
[16] Dacă mă ţine bine memoria, mi-a relatat la un moment dat că s-a angajat din eroare de la crucea lui Ivaşcu (locul unde Valea Spălăturii iese din canionul ei inferior) un horn aparent imprcticabil, dar care l-a scoc în brîul Portiţei, la nord de bazinul Văii Spălăturii. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu