miercuri, 24 august 2011

[PERSONAL, PSIHOLOGIE, MUNTE] Etapă

Nişte caiete mari, studenţeşti, cu imagini şi descrieri din vechile-mi ture montane.
Cred însă că recitesc abia acum, după aproape trei decenii, o relatare a unui drum în abruptul Caraimanului. ŞI MĂ SPERII. De cum eram acolo.
Mai să mă delimitez de mine însumi, cel de acolo!
Furie cu carul.
(Ce-i drept, nu-mi ţine de cald că nici camaradul meu din acea zi nu era foarte dus la şcoala echilibrului sufletesc.)

Dar cred că tot voi ajunge,  în scurtă vreme, să transcriu aici acel vifor de toamnă 1982... Urlete, ţipete... Nu doar ale mele, staţi liniştiţi!
E o parte a mea şi cred că mi-aş face mai rău dacă aş respinge-o, dacă aş renega-o ori aş aresta-o în beciul inconştientului...








II

Uf, inevitabilul tribut!...

Tărăboiul montan de care vorbesc avu ca părţi subsemnatul (da, ăla ce zîmbeşte angelic în poza cu vedere la Ace, 1981!) şi Sandu Pizanti, porniţi să urce Albişoara Turnului şi ce s-o mai găsi, în octombrie 1982.
Acum pare o blasfemie să reproduc balamucul dintre noi, de atunci, cîtă vreme Sandu s-a dus dintre vii de peste două decenii...
În acelaşi timp, lucrurile solide, de rămas se clădesc nu o dată precedate de viituri cu cioate.

De pildă, pentru a zămisli vreodată portretul lui Sandu P despre care anunţam pe net la un moment dat că vreau a produce, păi o trecere prin stadiul curgere cu cioate este inevitabil.
Voi o să rîdeţi, o să duceţi un arătător la tîmplă, dar eu am să-mi văd de drum. Vorba aia, din Nestor Urechia: "He-he-he, ştie moşul ce ştie..."

Pe Sandu o să-l înţeleg (nu-mi spuneţi că ce-mi veni ori că nu se cade să mă bag aşa în sufletu' omului!) doar dacă reascult zbieretele mai mult sau mai puţin vocale din ziua aceea... Ale mele şi ale lui.


"În vale, Sandu înjură şi de cînd sînt n-am auzit asemenea discurs: uneori mă întreb dacă nu-i la adresa mea. dar dacă-i bou şi n-ascultă, ce să-i fac? E undeva pe Furca Dreaptă (a A. Turnului, n. 2011) şi mă mir c-a dat de dificultăţi pe-acolo.
Soarele fuge repede şi umbrele se deplasează. Mă fîţîi pe brîul spre Seacă (al Turnului, n. 2011) şi fac poze. Aici schimb filmul în aparat. Apare şi SP (Sandu Pizanti, n. 2011), e cu gargară, el, ultima găină.
O lungime direct în sus. Le arătasem băieţilor[1] variantele şi mai ales hornul dinspre Seacă. Deci 1 LC elementară, pînă la un pom. La un metru sub acesta, eu şi Sandu. Aşteptăm acolo groaznic.
Oamenii au de toate: scule, tehnică, sfaturi, dar nu şi un ciocan. Îl dau pe al meu. Urcă Rache; eu am discuţii cu unul dintre ei, cel puţin greud e cap dacă nu răuvoitor. SP se screme sub mine. Pesemne hornul[2] are regruparea nasoală. Rache urlă că e-n ramonaj (poftim asigurare!).
Pînă la urmă, ei se duc, iar eu cobor un pic. Voiam iniţial să pendulez în coardă, dar merge la liber în dreapta, spre Traseul central[3]. Evident SP se mişcă mereu ca găina.


 
Îl aduc cu o balustradă, apare cu mutra lui de martir. Mă leg iute, iau scule şi fără rucsac plec sub diedru. Parcă e altfel decît mă aşteptam, şi nici nu deviază stînga cum îl văzusem. Oricum sînt mai optimist ca acum trei ani, cînd mă uitam cu groază de începător în jurul meu. Bat un piton în dreapta şi mă angajez…[[4]]… Ăia de sus urlă că-mi aruncă coarda, da’ pînă o aruncă ies din diedru, cam ca varga.
Ei sînt aproximativ în jnepenişurile pendinte deja de Prispa Hornurilor. 





 Mă dezleg – ne facem în genmeral de rahat la asigurări – şi urcă într-un an de zile Sandu. FĂRĂ RUCSACUL MEU TRACTAT, cum fu vorba.


La mirarea mea, zice că o să coboare înapoi, d-aia nici nu a adunat carabele. Îmi vine să urlu. Coboară unul dintre alpini şi aflu că jos totul e vraişte, putoarea nu a strîns nici rucsacul... 



Urcă şi el. E tîrziu...
Îi trimit pe amici prin Hornul I – ei cu cartea în mînă nu se descurcă. Încep urletele la SP, care uită ce-i explicasem eu despre zonă şi zace sub amici. Mă vede că dispar, aşa-i cînd te mişti încet, vine ca o colivă şi se încurcă la primul piton, cel de după Streaşină (imediat cum ieşi din Hornul III la stînga, pe Brîul Tunelului…), unde începe să se tînguie, în stilu-i inimitabil….


 Din episodul următor:
"Hornul [de la intrarea în bazinul Văii Spălăturii, pe Brîul Portiţei, n. 2011] îl cobor, dar sub el rucsacul o ia la vale; e moment de coşmar. Dispare în pîlnia neagră de sub noi. [...]
Traversez Hornurile şi, în ciuda evenimentelor, perspectiva lor în semiîntuneric mă mişcă din plin, fără egal [...]
La Portiţa, doar luna mai e cu noi în noapte..."


III
Mda... Marea literatură nu se face cu sentimente pioase...
Mă uit şi la grupul meu din 1979... Nu urlau vocal, dar nmicidecum pe munte nu-i mînau mobilurile frumoase din cărţile roze...
Mi-amintesc de un Iliescu... Să fi avut vreo 50 de ani... Îl pălise la vîrsta aceea umbletul în abrupt. Nu departe îl boscorodea cel care îl adusese/îndemnase la aşa sport... Cobora cu vai cu chiu valea Coştilei, deşi acum îmi e clar că nu le avea... Mai degrabă îşi căuta un sens... Mi se pare că avea o familie cu multe femei...
Ana se tîra şi ea, asemenea unui Patachon, după un Pat de sex opus al cărui dispreţ (fie şi în doză onorabilă) era indiscutabil... "Hai, fă!..."
Nu o spun ca să-i fac de rahat!
Care fu ceva mai la locul lui, în orbita grupului de cunoştinţe amintit, curînd s-a îngrăşat şi a aterizat la vatră... Nu poţi să le ai pe toate...

M-am jenat să o spun la relatarea de curînd unui accident pe munte... Dar îmi spunea Toni Luţaş că nefericitul, anterior, îi spunea nevestei vorbe din categoria "Nu mai mori odată!...". Iar lucrurile au ieşit cum au ieşit.. .


Cum, nu spun nimic despre mine?
Au!
Bănuiesc a veni din partea altora şi scrisele despre mine, iar cel puţin într-o primă fază nu-mi vor face deloc plăcere...


Ce-i drept, există şi oameni de munte mai aşezaţi, destui probabil (nu vă luaţi oricum după aparenţe...).
Mi-a făcut plăcere să urc pe munte cu Mugur Ilie, om din categoria celor care, nerezonînd cu belelele mele interioare, oferă o indiscutabilă senzaţie de confort psihic... Că şi în asemenea situaţii apar, mai ales după ani, scîrţîieli - aşa e viaţa...
Şi aici nu-i ca în cărţile dulcege...




Ştiu că şi aşa vorbe-s potenţial născătoare de mari mirări la cetitoriu....


Aia să fie singura problemă.


PS Nos erreurs sont nos professeurs.
 E dascălii noştri.
Întrebaţi-mă dacă m-a mai prins vreodată noaptea pe munte... O dată, după vreo 11ani, dar deja este excepţia de confirmă regula...
Mi-am cravaşat cîndva prietena, spre Poiana Morarului. La 20 de ani ai mei. Întrebaţi-mă dacă am mai făcut aşa ceva.
Şamd.






[1] Patru căţărători, în frunte c-un tip Rache, urcaseră succesiv Picătura şi Vîrful Strungii, ajungînd cam odată cu noi în Şaua Turnului – amîntoţi avînd ţintă suirea Feţei Înalte, eventual a întregii Creste a Picăturii.
[2] E vorba de Sprînceană.
[3] Am în vedere aici diedrul din centrul Feţei Înalte, o variantă ce-o bănuiam mai simplă, tatonată totodată cu trei ani în urmă.
[4] În pasajul omis se pomeneşte şi de o scăriţă… Ăla îmi era nivelul. Ulterior nu voi mai folosi aşa ceva aici.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu