miercuri, 10 august 2011

[UMAN] Două faţete ale aceleiaşi probleme

În Adevărul:
 George Enescu se-nsoară!
 Când Maruca atinge venerabila vârstă de 56 de ani, Nae Ionescu rupe legătura. Disperată, Maruca îşi dă foc. O salvează George Enescu. Compozitorul o cere în căsătorie.
În 1937, George Enescu are 56 de ani. Nu mai e demult un tinerel. Ba, ce spun eu? Nu mai e demult nici măcar un bărbat matur. Se îndreaptă cu toate pânzele sus spre locul de acostare al pensiei. Maruca Cantacuzino are 57 de ani. Nu mai e demult nici tinerică şi, mai ales, nici fecioară. A fost măritată cu Mişu Cantacuzino, băiatul lui Grigore Cantacuzino, zis Nababul. În 1928, consortul, cu care Maruca, mai mică decât el cu 12 ani, avea o căsnicie de convenţie, moare într-un accident de automobil. Deşi se ţinea - vorba ţaţei Aglaia din Ferentari - cu George Enescu, Maruca nu se mărită cu el. Se combină cu Nae Ionescu. Relaţia durează şapte ani, deşi filosoful, veritabil armăsar în lumea înaltă a Bucureştilor, era mai tânăr cu 11 ani decât ea. George Enescu ştie c-o împarte pe distinsa cu un alt bărbat, intelectual-vedetă, ca şi el. Ne-o spune Maruca Cantacuzino în memoriile sale, publicate după 1989, sub titlul „Umbre şi lumini. Amintirile unei Prinţese Moldave": „Într-o noapte anume, la sfârşit de toamnă, în salonul în auriu patinat, ciocolatiu, de la Luminiş, în timp ce vântul scutura obloanele închise, bântuind prin jurul casei, iar focul trosnea în vatră aruncând jerbe de scântei verzi şi roşii, Enescu mi-a spus că a zărit clar, din colţul în care-şi fuma ţigara de foi, ignorându-l pe profesor, care stătea întins cu nonşalanţă pe o pernă mare, galbenă, la picioarele divanului meu, cu o ţigară de lux în gură, cu ochii întunecoşi aţintiţi asupra focului, răspunzându-mi în surdină, cu glasul şovăielnic de «mare rănit», la întrebările pe care i le puneam despre Platon, de nu erau cumva despre Pitagora, Sakya-Muni sau Pascal, subiectele noastre obişnuite de conversaţie, pe Ucigă-l toaca suprapunându-se imaginii acestuia".
Maruca are un deosebit talent de a supralicita realul pentru a-şi înfăţişa banalităţile vieţii sale drept fapte ieşite din comun, cu vădite conotaţii supranaturale. Nae Ionescu e un amant pur şi simplu. Un bărbat mai tânăr decât ea, care a fascinat-o prin succesul delirant la damele din lumea bună. Nici vorbă de Demon în toată tochitura asta. Din întreaga scenă rămâne evident, stupefiant, faptul că, după cum ea însăşi recunoaşte, Nae Ionescu şedea la picioarele divanului ei, fără să se sfiască de prezenţa lui Enescu, în vila Luminiş de la Sinaia. Care-i aparţine, culmea!, lui Enescu! Când Maruca atinge venerabila vârstă de 56 de ani, Nae Ionescu rupe legătura, lucru previzibil la un fustangiu. Disperată, Maruca îşi dă foc. O salvează George Enescu. Compozitorul o cere în căsătorie. La 57 de ani, desfigurată de incendiu, Maruca n-are încotro: acceptă. Ca şi căile Domnului, căile amorului sunt necunoscute. Căsătoria civilă s-a petrecut pe 4 decembrie 1937, la sediul Primăriei de Verde. Având în vedere vârsta protagoniştilor şi, mai ales, experienţa de viaţă a Marucăi, momentul ar fi trebuit trecut cu vederea de presa vremii sau, cel puţin, consemnat în termeni sobri.
Un ziar altfel serios - „Timpul" (director şi proprietar Grigore Gafencu) - găseşte de cuviinţă să relateze  evenimentul sub un astfel de titlu:„George Enescu, principe al sufletului s-a căsătorit ieri la oficiul primăriei de Verde cu principesa Maria Cantacuzino". Iar articolul suna astfel: „Într-o impresionantă ceremonie, la oficiul stării civile al primăriei de Verde, un principe al sufletului, maestrul George Enescu, şi‑a luat ieri o tovarăşă de viaţă, pe principesa Maria Cantacuzino. Un act cu peceţi îndeplinit de d. ajutor de primar l. Dem. Popescu şi în prezenţa martorilor - d-nii Mihail Jora şi Const. Sturza - a întipărit apropierea dintre două sensibilităţi. În acorduri fermecate, de sublime imnuri neauzite, maestrul Enescu, cu prospeţimea primăvaratecă a sufletului său frumos, a alunecat delicat inelul în degetul soţiei sale. Principesa Cantacuzino a îndrăgit, cum numai un suflet princiar poate, pe George Enescu, omul. Fiindcă arta lui este dăruirea omenească a imensei sale comori lăuntrice. Cei ce am simţit înfioraţi sensibilitatea virtuosului violonist, farmecul compoziţiilor sale şi dominaţia majestuoasă a baghetei ne-am închinat în faţa atotputerniciei sale artistice. Acum, George Enescu şi-a unit arta cu viaţa. Avea şi el dreptul de a-i se oferi lui,  dăruitorul de minuni, fericirea".
Să mai spună cineva că leşinăturile ieftine, cultivate cu sârg de revistele  pentru românce de azi, sunt o producţie exclusivă a presei postdecembriste!

I
Mă uit la textul de mai sus şi realizez existenţa a două categorii, opuse ca manifestare, dar născute din aceeaşi situaţie de viaţă.
Primii s-au săturat de poveşti. Preferă realitatea. Probabil au avut de-a face cu personaje influente (inclusiv în copilărie) care i-au tratat cu stilul apă de trandafiri - dincolo de care...
A doua categorie, a celor amatori de vorbe frumoase (şi tot atît de false) cred că e datorată aceluiaşi mediu familial, atîta doar că s-a refugiat în fantasme.

II
Nu pot să nu remarc evoluţia lui Ion Cristoiu... Utecist cîndva, fără mustrări deosebite de coşntiinţă pentru gogoriţele pe linie, trece după revoluţie în avangarda presei româneşti................................................................ (neterminat. revin în cîteva ore - merg acum la piaţă!)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu