sâmbătă, 17 septembrie 2011

[ISTORIE MERS PE MUNTE] Încredere în scrise. Vasile A. Marinescu (I)



Introducere




Deschisesem de curînd un post pe Carpati.org, despre cîtă încredere e sănătos să avem în informaţiile oferite de cei mai în vîrstă. Le spuneam eu acolo: cei mai copţi.
, pe www.Carpati.org




Nu aş vrea să se creadă că pun semnul egal între vîrstnici şi afirmaţii incorecte. Citeam recent, de pildă, o descriere a unui drum de munte, semnată de Alex. Beldie. Avea, omenesc, nişte scăpări, dar simţeai că nu-s din rea voinţă.
Există însă şi altfel de cazuri....


Răsfoind un supliment montan...


Ca un făcut, trecînd într-o zi pe la Dan Mârza, mi-a căzut sub ochi colecţia suplimentelor "Verticale", pe care le publica acum vreo 20 de ani ziarul (pleonasm?) "Cotidianul".
Acele broşurici poate ar merita un cuvînt ori mai multe, şi probabil tot eu le voi privi curînd mai de aproape.





M-aş opri însă aici la un mic material de acolo, nici o jumătate de pagină. E vorba de un necrolog Ion Ionescu Dunăreanu, semnat de Vasile A. Marinescu.
Iniţial nu ţineam să împrumut de la Dan M. acele suplimente, aşa că am fotografiat să mă aflu în treabă necrologul.
Abia acasă m-am uitat mai atent - mai exact pe revista împrumutată - la acel material.
M-am luat cu mîinile de cap!



Că dăm la gioale, fotbalistic vorbind, celor care parcă ne umbresc gloria, asta ştiam. Unii o facem conştient, alţii ba.
Procedăm astfel inclusiv cu amici, apropiaţi.
Subsemnatul s-a trezit completînd cam răutăcios un amic de curînd, care pomenise de Comănescu drept autor al premierei Picăturii, nu şi de fraţii Ţiţeica, ce-l îndrumaseră în acea campanie. Nici prietenul, la rîndu-i, nu privea altfel realitatea, aducînd elogii lucrărilor ce-l ajutaseră să ajungă pe amintitul vîrf, nu şi celui care îi furnizase informaţii (solicitate) în mai multe mailuri.

Există şi categoria de mijloc, în care şuntăm mai mult sau mai puţin discret pe cel căruia îi dedicăm o lucrare. I.I. Dunăreanu procedează astfel,  în lucrarea "Călător prin munţi", dedicată cîndva  lui Mihai Haret (realizată la iniţiativa şi probabil pe ceva bani ai nepotului acestuia, Iosif Gold Haret):
(    vezi, pag 18 şi urm. document pdf.  )



Bineînţeles, o periere mai mult sau mai puţin înflăcărată a meritelor proprii nu poate lipsi cu acest prilej:



Un necrolog (în mod nefericit) original


 Nu ştim de vreun conflict între Ionescu-Dunăreanu şi Vasile A. Marinescu - ce e drept, ultimul era pe o treaptă valorică inferioară, chit că la un moment dat anima un cerc turistic la Casa de cultură "Nicolae Bălcescu".
Par să se fi frecventat însă, pentru că ultimul nu găseşte deplasat să vină în strada Duzilor,la domiciliul lui IID, cînd acesta părăseşte lumea noastră. Ce-i drept, întîrzie, iar apoi nu găseşte de cuviinţă să ajungă din urmă carul mortuar ori să depună vreo floare la cimitirul Străuleşti...


Este la modă să vorbeştide propria persoană, dar nu aş fi abuzat de acest prilej dacă nu avea legătură cu subiectul. Cînd s-a prăpădit IID, în 1992, am mers cu un mic material la revista România Pitorească. Puneama colo şi bunele şi relele, cred eu într-un mod echilibrat. Secretarul general Mihai Ogrinji, cu oarece deferenţă, l-a respins, între altele motivînd: "Să-l lăsăm totuşi să se răcească..." (nu pun mîna în văpaia focului că ar fi fost dispus ulterior să îl tipărească..)
La "Verticale", lipseşte însă o minimă intervenţie din partea editorului Cristian Antemir. Mi-e teamă că aşa ceva, la acelaşi text, nu ar fi existat nici la "România Pitorească". Pentru că esenţial este să fii în Sistem (zău că n-am boala persecuţiei!), respectiv măcar să încerci să încerci aparenţele. În aşa situaţie, în cazul vreunei nefăcute a venerabilului condeier, am sentimentul că intervine şi neatenţie a recenzentului publicaţiei. Căci nu?, cum spuneam, semnatarul este membru onorabil al Sistemului...

Nu ştiu cîţi au citit cu natenţie, respectiv au luat în serios scrisele lui Marinescu. Materialul are toate ingredientele pentru a trece iute mai departe, mai ales că publicul suplimentului era - după opinia mea - unul avizat asupra muntelui, cît şi tînăr (autorul avea peste 70, e născut în 1908 dacă reţin bine).
Îl aduc însă aici sub reflectoare, căci e păcat să se piardă în uitare asemenea tehnică de îmbrobodit plus lovit sub centură un pretins amic.

Iată din nou facsimilul articolului :


"În marea pădure a naturii şi a culmilor domoale sau semeţe ale leagănului românismului, Carpaţii...
a căzut de curînd, trecînd în nefiinţă, un nou copac...
îngroşînd rîndul celor ce nu mai sînt printre noi"

Sentimentul meu, avînd în vedere şi alte scrise ori acţiuni ale lui V. Marinescu (şef de cerc turistic între altele, chit că îi cunoştea discutabil - voi reveni), este că avem de a face cu un om posedînd mare uşurinţă de acţiune, cît şi prea puţină jenă pentru eventualele rezultate penibile.
Face parte dintr-o categorie umană perenă, cu o elasticitate şi insensibilitate de invidat.


"... Era prin  1936, cînd I.I.D.  a venit la ONT-ul ce avea o viaţă de doi ani- La acea dată, eu eram la  apogeul conflictului cu conducerea de tip poliţienesc a acestei noi instituţii ce îşi proclama supremaţia asupra întregii mişcări turistice româneşti..."


Repet, e vorba de un necrolog, implicit de altă persoană decît autorul...
Care autor - pentru a vă explica situaţia - are problema lui.
Ce s-a întîmplat cîndva la Oficiul Naţional de Turism.

Omul nostru, în omenească goană de afirmare, simte spre mijlocul deceniului patru o nişă în domeniul organizării turismului. Se zbate, publică, susţinînd în principal înfiinţarea unui Oficiu Naţional de Turism. Nu este primul care activează în această direcţie, dar indiscutabil în acea perioadă pune multă inimă. Fără îndoială  este orbit de dorinţele proprii, căci visează: "poate voi fi ales eu să conduc Oneteul" (Vallentin Borda, "Călătorie prin vreme", 1979, pag. 148). Bineînţeles că, potrivit obiceiului pămîntului, la acel fotoliu aspirau diferite eprsonaje politice ori care sprijineau mărimile epocii. Aşa că numit preşedinte ONT este altul, motiv pentru care tînărul gîndeşte serios la sinucidere.
Este numit totuşi şef al Serviciului Turismului, cît şi secretar general al Consiliului superior al turismului. Aceasta la 28 de ani.
Ceea ce l-a dus însă pe culmi pe Marinescu îi va aduce şi căderea. În conducerea ONT au fost aduşi şi două persoane ce făuseră carieră în Ministerul de Interne: Vasile Floescu şi Alfred Paximade. Marinescu vorbeşte peste ani despre atmosfera poliţienească instaurată odată cu aceştia în ONT, însă credem că mai degrabă era la mijloc excesul de personalitate al tînărului... prin urmare, peste un an acesta pleacă - ce-i drept, prin transfer la ministerul Justiţiei.
Este un episod pe care omul nostru nu-l uită şi nu-l iartă nici peste şase decenii.

Iritarea persistentă îl face pe autor să hulească în copilui instituţional de altădată "supremaţia asupra întregii mişcări turistice româneşti", deşi apăsarea ONT a adus mai degrabă fonduri formaţiunilor turistice, şi cîtuşi de puţin chingile provenind de pildă din partea Federaţiei societăţilor de turism - apărută în 1934 şi avînd la conducere pe Mihai Haret.

Trecem peste faptul că în acţiunile premergătoare apariţiei ONT, în actele întocmite inclusiv de VAM se dorea unitatea, şi implicit o ierarhie conducătoare. Peste ani, Marinescu se face că uită acest amănunt.

"Au fost numeroase frămîntări în rîndurile susţinătorilor şi iubitorilor de turism. Unii voiau înfiinţarea prganizaţiei de stst, alţii nu.[...] Ambiţiile şi vanitatea unora interesele lor şi mirajul unei glorii efemere le bloca gîndirea cînd trebuiau să vină în întîmpnarea ideii de unitate..." ("Călătorie...", pag. 142, informaţii vizibil oferite autorului Borda de către V.A. Marinescu)


Necrologul dedicat lui Dunăreanu continuă în acelaşi neaşteptat regstru:

"Nu a rezistat nici el dar, curios, niciodată de atunci înainte nu a amintit de trecerea lui pe la ONT - 1936. De ce oare? De ce i-a fost teamă?"



Întorsătura din condei, dar şi dedesubturile afirmaţiei sînt mai mult decît interesante. Marinescu îi cere amicului dispărut să fi reacţionat atunci în ton cu el, să fi simţit ca el, să se expună ca el. Să se plîngă peste decenii (fie şi teribil de subiectiv...).
Ba îi atribuie şi delicata acuză de laşitate...

Că veni vorba, N. Baticu atribuie plecarea lui IID din ONT lipsei studiilor superioare. Nu ştim în baza căror documente făcea Baticu aceste afirmaţii - e posibil doar în baza unor informaţii verbale provenind de la avizaţi. În context, lui Dunăreanu i-a făcut mare plăcere să fie numit, inclusiv la senectute, (domnul) profesor, însă luat din scurt - de Ion Manof de pildă - pomenea de plăcerea apropiaţilor de a-l numi aşa, deşi îi lipseau studiile...



"A murit un om de valoare pe linie turistică, îndrumător de drumeţie şi, de asemenea, un autor al peste 20 de titluri.
Deşi poate ne cunoşteam prea puţin, totuşi în anul întemeierii Oficiului el mi-a dat pe cartea sa Bucegii şi Piatra Craiului următoarea dedicaţie: "Prietenului şi colegului de luptă pentru promovarea turismului românesc, V.A. Marinescu, cu deosebită plăcere dedic această carte de debut. I.I.D.". Mai tîrziu, pe altă carte a sa, Popasuri pe culmi, mi-a scris autograful: "... inimosului luptător pentru progresul turismului românesc..." 



Cum am mai arătat, materialul din "Cotidianul" ţinea teoretic să uşureze trecerea cuiva dintre noi pe alt tărîm, situaţie în care inevitabil se are în vedere personalitatea dispărutului.
Că Marinescu execută o mare excepţie de la regulă, se vede. Probabil însă nu i se pare îndeajuns originalitatea, căci adaugă:

"Oare aceasta să fie imaginea mea în mintea lui IID?..." Dar autografele nu contează, ci valoarea contribuţiilor lui IID la dezvoltarea turismului în România."
Avem aici o frază în genul pietrei aruncate în fîntînă. După opinia subsemnatului, întîia propoziţie citată mai sus ascunde reproşul că nu i-au fost aduse mai multe laude. Priviţi-o şi dumneavoastră! Iar ultima frază doar temperează mesajul subteran anterior.


 În următorul calup, acelaşi principiu schimbă ordinea "cărămizilor" constitutive. Întîi e plasat dulcele, apoi amarul:


"Parcă aud şi acum chiotele drumeţilor conduşi de el pe crestele (?) Pietrei Craiului, pe care le-a îndrăgit atît de mult. IID poate fi considerat un precursor, în ciuda unor mici defecte omeneşti..." 

 "Amicalele" înţepături sînt departe de a se fi isprăvit în necrolog:


"IID nu a putut rezista tentaţiei şi s-a avîntat şi în "turismul" epocii nefaste. În caietul Terra 2000 IID ne descrie activitatea turismului de mase în perioada 1948.1973. Cei tineri să citească totuşi literatura lui IID, care le poate servi drept îndreptar în activitatea lor turistică."

Din start e de pomenit aici că derapajele ideologice ale lui Dnăreanu, convertit editorial de la monarhist la hulitor al acesteia, reies mai degrabă din alte lucrări decît din benignul caiet Terra 2000, scos de şcolarii cu cravată roşie. În acelaşi timp, Marinescu ajunge să conducă în aceiaşi ani un cerc turistic, la o Casă de cultură bucureşteană - unde mai degrabă va fi ajuns la şantajul şi rapoartele către Securitate decît oportunistul literar şi uman Dunăreanu.
În paralel, urmaşul lui Mihai Haret (a se citi persoană ce a folosit oarece apsiune turistică pentru ascensiune socială) nu era în stare să vadă în amintitul volum "Bucegii şi Piatra Craiului", 1936, un rebut în domeniu - cu peste 200 de erori. 


"În scurtul remenber al vieţii. IID are o (adică una, n. MO) notabilă apariţie..."
Nu ştii aici cît e reavoinţă şi cît expunere nefericită a ideilor...
Apariţia nu este vreuna din valoroasele monografii Piatra Craiului...

"... Mihai Haret, călător prin munţi. Şi, deşi cu reticenţe uneori, IID, alături de Iosif Haret scrie: În scurta sa viaţă, Mihai Haret a fost animat de un nobil ideal, fără să urmărească beneficii materiale, una din trăsăturile caracteristice ale personalităţii sale fiind profundul său ataşament faţă de turismul românesc, faţă de drumeţie, faţă de ştiinţă..." 

Nu ştim unde sînt în acest paragraf reticenţele lui Dunăreanu, la un set de afirmaţii despre Haret nu tocmai acoperite de realitate. Bobîrnacul amical de aici credem că viza mai degrabă neangajarea respectivului la perierea fără rezerve a lui Mihai Haret.
Este de spus însă că dacă IID a procedat astfel nu a fost din vreun exces de scrupule, ci din sentimentul (credem lesne depistabil) că prezentîndu-l favorabil pe Haret se umbrea pe sine... Răsfoiţi şi dvs. acea carte"
http://www.scribd.com/doc/55202484/Calator-Prin-Munti-Mihai-Haret
Vezi şi comentariul subsemnatului, la   https://www.zumodrive.com/file/555241167
pag 18 şi urm. document pdf.  


"Regretul meu este că nu l-am putut însoţi în ultima sa drumeţie, la cimitirul Străuleşti. La ora 11.30 eram la el acasă, în strada Duzilor 33, dar el părăsise locuinţa..."
Este de manual al manipulării aici cum un fapt nefavorabil - respectiv a rata plecarea carului mortuar (act ratat? - n. MO) este tras pe spuza proprie. Se foloseşte prestidigitaţia cifrelor, a locurilor, cît şi vorbelor mari - care ameţesc uşor mintea neavizată.

Încheierea necrologului este pe măsură:

"Un gînd pios pentru cel care a fost I.I.D. (sic, adică prescurtat!, n. MO) , repetînd cuvintele creştineşti: Să-i fie ţărîna pămîntului românesc uşoară şi Dumnezeu să-l ierte".
Încă o dată, Marinescu jonglează cu vorbele, inclusiv cu pastilă naţionalistă, deşi este greu de crezut că un asemenea oportunist va fi fost într-adevăr animat de patriotism. După cum, avînd în vedere precedentele afirmaţii, îndemnul la iertăciune către divinitate poate fi tratat şi în cheia absolvirii de nişte păcate pe care autorul necrologului le ştie bine...






A nu se uita însă că nici Ionescu-Dunăreanu nu tratase mult diferit (deşi parcă mai direct) un plecat dintre vii, pe Mihai Haret. Dar nu îi pozase cel puţin în prieten!






Cîteva imagini





Vasile A. Marinescu (dreapta), în 1934, la Sinaia.




 Acelaşi (stînga), în 1976, la Buşteni, alături de Grigore Pescaru, constructor al cabanei TCR Omul şi cabanier la Casa Peştera.
Ambele fotografii provind din cartea "Oameni, locuri, întîmplări", 1980, de V.A. Marinescu






În centru, Ion Ionescu-Dunăreanu, la o comemorare a lui Emilian Cristea, la Oieşti-Argeş.
 Colecţia
Doru Vasilescu




Ion Ionescu-Dunăreanu, alături de un grup al asociaţiei ADMIR, în deceniul trei. Colecţia Lala Constantin Ionescu.






(va urma)








PS
Nu întîmplător dau şi amănuntele privind pe subsemnatul, în acţuni legate de materiale istorice. Am cumpănit niţel şi - dincolo de plăcerea (derivînd probabil din tehnica psihanalitică) de a vorbi de acţiunile proprii - cred că ambalează în mod fericit acele investigaţii în sine.
Tare aş fi vrut şi eu, de pildă, să ştiu cum se muncea la minunatele Buletine Alpine ale CAR interbelic. Şi dacă nu ar fi existat mărturia lui Ion Manof...

"Îndeosebi lui Nae Dimitriu i se datorează şi ţinuta grafică de excepţie, folosite fiind hîrtie cromo şi cerneală "Illustration", ambele din import. Din grijă pentru calitatea revistei, avocatul petrecea totodată multe ore în tipografia "Oltenia", din strada Imperială, al cărei director mărturisea: "Aici doarme, aici mănîncă...". Incomodul client impunea un mers cît mai încet al maşinii de imprimat, ştergînd personal valţul după tragerea unui număr de coli."
Expresia completă a tipografului cuprindea şi  "... aici se cacă" . Pare nelalocul ei, dar este mai mult decît sugestivă pentru implicarea lui Dimitriu.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu