joi, 29 septembrie 2011

[ISTORIE MERS PE MUNTE] Vasile A. Marinescu (III)

I

Cum se construieşte o carte, dacă tot ţinem (omeneşte!) să rămînem în istorie?


Cu ce umplem opul?



Îl putem construi cu onestitate, sau fără. În cazul Vasile A. Marinescu, înclinaţia spre fără se datorează uşurinţei cu care autorul trece peste ideea de corectitudine a informaţiei istorice. Vă voi oferi dovezi în acest sens, un pic mai încolo; deocamdată afirm că Vasile A. Marinescu inventează dialoguri, acţiuni, evenimente din simpla şi umana înclinaţie umană (mai ales la copii) de aranja pe cum ne prinde bine realitatea. Pui în gura vreunui ţăran ori simplu locuitor al Buştenilor Prahovei fraze de-a dreptul savante. Aduci personaje, precum soldăţeii de plumb, deşi aceia nu-i obligatoriu să şi fi marcat cu prezenţa momentul în cauză. Cunosc sentimentul, de cînd fantasmam cu stiloul în mînă, atîta doar că treaba asta se petrecea în pubere romane de aventuri. Ce-i drept, spre sau la senectute ne paşte epricolul să o mai luăm o dată razna, chestie suportabilă însă cît nu se amestecă în ciorbă şi neamul prost al mistificării.


Minciuna la care apelează VA Marinescu (şi cei ca el, vezi de pildă I.I. Dunăreanu) nu este de capul ei, ci posedă un scop propriu: vizata statuie personală, aceea care să dea gata cîţi mai mulţi dintre contemporani cît şi viitorimea..

Într-adevăr, nu se dărîmă cerul din minciunele lui Vasile A. Marinescu, dar parcă ele merită totuşi scoase în atenţia celor iubitorilor de carte montană.


Este de precizat la acest nivel al expunerii subsemnatului că foile eroului nostru au cap şi coadă - ba chiar sînt la obiect - la 1933 (chit că i de bune poveştile unui Mihai Haret, că asociaţia sa activa atunci de trei decenii, cînd erau cel mult unul şi jumătate...), în 1980 pierd mult din frîu, iar în suplimentul "Verticale" al "Cotidianului" se ajunge la o glumă proastă, în care preluările din alte publicaţii îşi pierd deseori ghilimele, de nu mai ştii ce e fruct al condeiului (fie şi demodat, al) momentului şi ce e preluat din urmă cu decenii.


II

Marinescu porneşte în cartea sa (de fapt, unica...), "Oameni, locuri, întîmplări", 1980, cu o prefaţă solemnă. Dincolo de îndemnul la "drumeţia mereu civilizată", mai multe rînduri ale autorului ne fac să aşteptăm cu încredere relatările anunţate asupra trecutului:

"Mi-am propus să evoc unele specte, ca un remember pentru oamenii din generaţia mea, dar şi pentru a inform, măcar parţial, generaţiile tinere despre trecutul istoriei (sic!) turismului nostru....
...Aceste pagin. Ele nu se vor decît notaţiile sincere ale unui om care - alături de alţii - a crezutz, a militat şi a lucrat de peste cinci decenii întru dezvoltarea mişcării turismului nostru... Am colaborat cu oameni tot atît de iubitori ai drumeţiei ca şi mine...
Secvenţe din istoria turismului nostru... Au o valoare aparte măcar pentru un singur motiv: acela că autorul a fost implicat direct în acţiunea lor."

Făcînd aici trimitere la un domeniu drag recenzentului şi, posibil, mai puţin ori deloc altora, şi anume psihologia, aş relata că inconştientul judecă binar, alb sau negru. Este însuşire atribuită inclusiv minţilor mai puţin civilizate, educate.
În cazul lecturii unei cărţi, credem însă că un număr oarecare de derapaje de la adevăr transformă automat cartea într-un neagră, chit că vor fi rămas destule "cărămizi" de folosit din ea (bineiînţeles cu prudenţa de acum obligatorie).

În această situaţie se află cartea amintită şi autorul ei.


O altă precizare din start este că mult lăudata implicare în drumeţie nu îi conferă lui V. Marinescu şi cunoştinţe elementare despre munţii noştri, amănunt care nu-l opreşte să scrie despre locuri unde - opinia noastră! - nu a călcat.
Idem întru relatările turistice: tratează pretenţios momente la care e foarte posibil să fi lipsit. Mai mult, inventează fără multă jenă atari evenimente.

În ale drumurilor de munte, Marinescu relatează despre botezul său, în iulie 1925, împreună cu un grup condus de profesorul său de liceu, Simion Ştefan Radian. Urcînd pe Piciorul Pietrei Arse, către Casa Peştera, autorul rpetinde că "am ocolit Vîrful cu Dor", ce în realitate este mult mai la sud, în acel punct, în intervalul geografic afîndu-se muntele Furnica. Nu este o scăpare, Marinescu reiterează curînd pretenţia, la acelaşi loc (fie şi atribuită profesorului Radian): ""Acolo, jos, în vale, se află stîna regală. În zare vedeţi Caraimanul, iar în stînga Vîrful cu Dor. Afirmaţia poate nu trebuie să mire, cîtă vreme coama cu pricina a condus "în creastă" - dar pe teren acolo este un platou...

Afirmaţii săltînd a mirare sprîncenele cititorului avizat sînt multe în lucrare. Ajuns la Peştera, se porneşte o adevărată aiureală creativă prin intermediul condeiului lui V.A.M.. Personaje şi momente sînt puse să joace în hora dorită. Cabanierul Butmăloiu ţine discursuri evident false, departe de firea şi pregătirea unui ţăran fie şi un pic evoluat social. În paralel, tînărul licean intră nepoftit în camera celui dn urmă şi cade extaziat la lectura caietului de impresii al aşezămîntului. Efracţia nu naşte iritarea bunului profesor Radian, cîndia cunoştinţă de dînsa...


Nu am cum să nu mă întind aici la o divagaţie.
Cu paralele la stilul rîndurilor lui V. Marinescu.
Mă uitam la o relativ recentă lucrare a regretatului Ion Coman cum acesta dă de lucru filonului său încă tînăr şi tot pe atît de nepregătit-fantezist. Este vorba de lucrarea "Căţărătorul solitar". Mişcarea pare să aibă un caracter benign, chit că îţi e greu să alături (vina noastră!) chipul unui octogenar aşternînd asemenea rînduri pe hîrtie - vezi relatarea unei ture între altele cu trăznete pe Acele Morarului.
Marinescu îşi drege şi pe calea scrisului, după opinia mea totuşi greu atacabilă, multe probeleme de interior. Am arătat despre plăcerea infantilă a aşezării soldăţeilor de plumb pe covor, eventual coală tipografică. În cadrul acestui proces, remarcăm deseori faptul că maturii îl tratează îndeobşte cu multă deferenţă sau chiar afecţiune (oarece excepţie, cîrciumarul Georgescu de la Popicăria Sinaiei). Cînd nu îl mîngîie pe obraz, trezindu-l, precum Radian, măcar cască gura cu interes la zisele adolescentului, asemenea călugărului de la Schitul din Peşteră. Cînd nu o fac cu el - junele -, persoane importante din jur o fac cu însoţitorii maturi ai acestuia: de pildă Mihai Haret, în pădurea Peleşului) suprins probabil întîmplător tocmai cînd Nestor Urechia îi citea din viitoarea Vrajă a Bucegilor), către Nicolae Pascu.

Paranteză.
Într-un mod care aduce aminte de rîndurile lui Emilian Cristea, într-un loc cu însuşiri probabil aparte, la Sinaia,  profesorul Radian (avînd fără îndoiala acolo şi grija studenţilor care îl însoţeau) "s-a bucurat mai tare ca mine" că îl revede pe elevul său. Temporal, E. Cristea a captat nesfîrşita admiraţie a unui mecanic ce-l acceptase în cabina locomotivei spre Bucureşti ("pentru atenţia acordată aparaturii"), şi nu invers.
Oarecum în context, o cunoaştere asemănătoare a muntelui avea şi un alt condei senect al momentului (deceniile opt-nouă), şi anume Ana Iliescu, ce vedea din tren, la Buşteni, Omul.


Îl bagă în seamă pe tînăr şi Grigore Pesacru, care îl pune să descarce materialele (de construcţie pentru Casa în lucru Omul) de pe măgăruşi - deşi Liviu Enache îmi spune că există în realitate o adevărată tehnică a (de)samarizării. Dar deja aici gluma s-a îngroşat prea mult!

Una la mînă, deşi citează de cîte ori are ocazia din registrul cu impresii de la Casa Peştera (recte din reproducerea acestora în Anuarele Bucegilor) - o face în modul precizat deja, al senectuţii avansate..., şi în "Cotidinul" deceniului zece - , Marinescu îşi permite fără multă jenă licenţe. Bineînţeles în folosul propriu.
În acel registru, Radian notează că de la Peştera a urcat la Babele şi apoi a coborît în Buşteni, prin Valea Jepilor. Trecem peste faptul că ridicarea Casei Omul a debutat în realitate la trei luni de la vizita grupului său.
Mai rău, Marinescu e foarte posibil să nu fi dat în viaţa lui la Omul. Vedea de pildă măgăruşii venind acolo dinspre Caraiman. Dincolo de toate nepotrivirile pe care le oferă, e de remarcat pretenţia că pretinzînd senin că "de la Omul am coborît pe grohotişul Bucşoiului şi urmînd Valea Cerbului [...] am ajuns în Buşteni".


Cum asemenea oameni nu au limite ale eventualului ridicol în faţa cititorului,  autorul îi atribuie dragului profesor Radian afirmaţia: "Mi-am luat angajamentul faţă de Mihai Haret ca împreună cu voi (studenţii grupei, n.n.) să refacem marcajul pe Obîrşii". Ba tinerii pasămite şi aplică semnele de vopsea apoi, într-o excursie însă inventată...
Nici nu mai e cazul să căutăm alte contraargumente - de tipul cînd au debutat în scriptele asociaţiei acele marcaje, cît s-au PLĂTIT pentru ele şamd.



 III

În ale relatării cu pretenţii de exactitate istorică, V.A. Marinescu dezinformează prin date insuficient verificate, dar şi prin afirmaţii neadevărate pe care le pune în gura personajelor sale. Unul dintre acestea vorbeşte de Petre Juster că ar fi urcat la 1924 Stînca Sf. Ana, "direct /.../, ajutat de sfori, cuie şi bastoane".

Totodată, părintele cel (în imaginaţie...) foarte amabil de la Schitul Peştera spune că, între alţii, Emanoil Bucuţă şi Ion Bianu "vin mereu pe la noi". Or primul avea neşansa unui "picior claudicant" (cf. V. Borda), în vreme ce al doilea era în vîrstă şi prins totodată cu obligaţiile decurgînd din poziţia la Academia Română.


Exemplele pot continua.




De remarcat totodată relatările - inevitabil din condei - siropoase, de tipul botezului montan:
"– Azi te botezăm, Vasilică /.../ N-o să te mai cheme Marinescu, ci Ialomiţeanu.
– Asta mă încîntă, i-am răspuns, înţelegînd la ce face aluzie. Abia aştept să avansez la literele dn catalog. Dar cine are să-mi fie naşul?
– Cum cine? Eu şi studenţii mei. Martori ne vor fi locurile pe lîngă care vom trece: Vîrful cu Dor, Peştera, Omul şi toată împărăţiei crestei Bucegilor. 
–  Mai tare ca în Moriţa, domnule profesor, am adăugat eu, fulgerat de amintirea subiectului celebrei balade populare..."

Am reprodus, aparent excesiv, şi răspunsurile aiurea ale adolescentului (de atunci sau de la bătrîneţe...), provenind după opinia noastră dintr-un teribilism care într-un alt mediu a dus la conflictul cu chestorul Alfred Paximade.





Încheiere

Îmi voi scurta aici intervenţia, căci prea m-am lungit în aceste trei episoade dedicate lui Vasile A. Marinescu. Cînd Cristian Antemir şi Andrei Beleaua pun pe picioare pomenitul deja supliment "Verticale", în 1992, nu au reticenţe să-l preia drept specialist în istorie pe Vasile A. Marinescu. Ori nu găsesc aiurea să dea drumul la tipar unor materiale discutabile, ca acurateţea informaţiei dar şi ca stil.
Probabil voi reveni asupra subiectului într-un post privind disputa din acei ani din Clubul Alpin, respectiv amintitul supliment.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu