duminică, 18 septembrie 2011

[MUNTE] Pe Acele Morarului, în "Căţărătorul solitar" de Ion Coman


Surprins de furtună pe creasta Morarului

 /.../


 Radu coboară scările cu haina pe umeri, intră în garsonieră şi deschide geamul. Noaptea pare călduţă. Dinspre Piatra Mare, cerul se luminează o clipă... cum va fi vremea mâine?... un bâzâit de ţânţar îl grăbeşte să închidă fereastra...
 - Dacă vreau aer curat, trebuie să montez o plasă... rămâne pentru săptămâna viitoare... la culcare!
 Încă nesătul de somn, Radu a pornit motorul dis-de-dimineaţă. Ca să scurteze drumul până în Schei, s-a hotărât pentru ruta care ocoleşte pe după fabrica de ciment, urcă în şaua dintre Dealul Melcilor şi Tâmpa, apoi coboară precipitat până în Bastionul Funarilor, pentru a regăsi după zidurile cetăţii promenada numită „aleea Regina Maria".
 A sosit astfel punctual la locul convenit, unde însă Ciprian s-a lăsat aşteptat aproape un sfert de oră, producând primul motiv de nemulţumire din seria celor ce vor umbri bucuriile zilei.
 Se luminase binişor când au coborât caldarâmul prin Poarta Schei, începând traversarea oraşului. Străzile dormitau sub apăsarea cerului mohorât, tovarăşul de excursie zăcea în ataş cu capul pe raniţă şi ochii închişi... se anunţa un drum plictisitor. Când au intrat pe valea Timişului, vederea Bucegilor copleşiţi de nori întărea sentimentul că ascensiunea ar putea fi ratată înainte de a începe. Trepidaţiile ataşului l-au trezit pe Ciprian abia când au schimbat la Buşteni asfaltul, pentru pavajul neregulat al străzii Valea Cerbului. Până la Gura Dihamului sunt încă patru kilometri, paraleli cu abruptul Bucegilor. Deşi vremea părea suspectă, norii plutind încet deasupra platoului şi soarele ridicat la orizont nu contraziceau optimismul necesar omului pregătit să asalteze înălţimile.
 Saharianul a rămas parcat la capătul drumului, iar ei au ocolit restaurantul, prinzând poteca marcată „bandă roşie" spre cabana Poiana Izvoarelor... cale uşoară pe sub făget, dezvăluind ici-colo priveliştea mereu mai apropiată a muntelui. Prezenţa sa emoţionează abia când a fost depăşită cabana şi poteca trece la dreapta printr-un luminiş, către poiana „La Pichetul Roşu". Atunci se oferă ochilor perspectiva alpină a crestei Morarului, despicată în ţancuri cu nume ca: Acul Mare, Degetul Roşu, Acul Crucii, Acul de Sus... bizar profilate pe cer, dominând umezeala friguroasă a versantului nordic, alcătuit haotic din vâlcele cu săritori întunecoase, pereţi, muchii şi praguri.
 Foarte sus pe sub Ace, un Brâneag abia vizibil se strecoară din Valea Adâncă până la marele umăr înierbat al crestei, traversând firele despletite din Râpa Zăpezii. Este un tainic drum pentru caprele negre şi puţinii cunoscători care ştiu să-i prindă capătul, după ce au urcat canionul cu bolovani şi săritori al văii Morarului, apoi s-au avântat în sus şi la stânga după instinct, pe o coastă repede.
 Se scurseseră aproape trei ore de la Gura Diham, când cei doi prieteni au descoperit pâlcul de jnepeni şi muchia care maschează începutul enigmaticului traseu, apoi încă o oră până au străbătut singurătatea abruptului, pentru a ieşi pe creastă în soare, la baza uriaşului trapez al Acului Mare, unde începe adevărata ascensiune.
 Dominând ameninţarea stâncăriilor nordice, umărul acului reprezintă calea directă spre culme, iar smocurile de iarbă uşurează căţărarea, astfel că alpiniştii obişnuiesc să parcurgă „la liber" această porţiune.
 Ciprian a cerut totuşi insistent să fie legat în coardă, motivându-şi dorinţa cu reala sa lipsă de antrenament. Radu s-a supus înţelegător, dar nu fără a constata în sine că tovarăşul său diferă mult de cel pe care îl cunoscuse cândva. În scurtă vreme echipa atingea culmea Acului Mare, continuată printr-o muchie lungă, aproape orizontală şi pe alocuri de înspăimântătoare îngustime. Radu a parcurs porţiunea păşind calm, cu siguranţa echilibristului profesionist, oprindu-se doar când i se părea necesar să-l asigure pe Ciprian. Acesta îl urma crispat, şovăitor, călărind punctele unde tovarăşul său trecuse în picioare. O şa minusculă a curmat acest terifiant balans între verticale, marcând coborârea către prima strungă a crestei. Ea foloseşte mai întâi posibilităţile naturale, apoi un foarte vechi piton cu inel. Când au recuperat coarda de rapel trecuse ora amiezii, astfel că şi-au îngăduit popasul meritat, îmbucând ceva la repezeală, posaci. Locul era totuşi îmbietor, căci strunga lasă către sud coaste înverzite şi brâne, căutate nu numai de ciopoarele caprelor negre, dar şi de turmele mioarelor din valea Cerbului.
 Următorul obstacol al Morarului este Degetul Roşu, turn masiv, despicat de o crăpătură care indică alpiniştilor calea sigură pentru atingerea vârfului. Ciprian a schiţat însă un gest de refuz.
 - Nu sunt în apele mele!... poate am întârziat cam mult aseară la Luluţa...
 - Doar ştiai ce ne-am propus astăzi!... fa efort!
 -Am făcut şi până aici!... acum mi se pare prea mult... dacă ţii la mine, să ocolim Degetul... ne rămân încă două Ace!
 Au traversat indispuşi în următoarea strungă, unde - surpriză! - alţi doi tineri tocmai se echipau pentru căţărare.
 După salutările amicale s-au asaltat reciproc cu întrebări şi au făcut cunoştinţă. Cei doi erau din Câmpina, urcaseră dinspre brânele văii Cerbului şi aveau ca ţel numai Acul Crucii, deoarece apreciau vremea suspectă. Soarele răzbătea printre nori negri, ale căror creştete albe păreau imense conopide, caracteristicile temuţilor „cumulonimbus" de furtună. S-au consultat îngrijoraţi, căzând de acord că traversarea Acului Crucii durează cel mult o oră, iar evoluţia norilor părea să le acorde acest răgaz. Ar fi păcat să piardă duminica!
 În momentul când hotărârea comună era luată, Ciprian a intervenit:
 -Nene Radule, nu vreau să vă încurc. Leagă-te împreună cu dumnealor!... eu cobor la Buşteni şi aştept În gară... salut!
 Dezolat, fără să riposteze, Radu a dat din umeri.
 - Faci cum vrei! eu nu te ţin, dacă tu nu te simţi în stare.
 L-a urmărit cu privirea, până ce tovarăşul său a dispărut după stâncăriile din valea Cerbului, apoi s-a adresat câmpinenilor:
 - Era obosit... a fost astă-noapte de serviciu... eu plec înainte! sunt antrenat pentru căţărare de unul singur. Vă aştept sus.
 Cunoscători ai traseului, cei doi i-au indicat începutul, urmărindu-i pe primii metri cum avansa, îngreunat de raniţă şi coarda legată deasupra. - Se descurcă bine tipul! - au remarcat, în vreme ce continuau să se echipeze.
 Radu traversează foarte repede faţa stâncoasă, atingând baza unei mici fisuri. La vederea primului piton înţelege că aici începe adevărata căţărare, expusă la verticală, însă prea scurtă pentru a-i frâna elanul. Prizele, mari şi sănătoase, voiau parcă să-l ajute, încredinţându-1 că este mai bine să te bizui pe propriile puteri, decât pe un tovarăş nepregătit. Cu mişcări sigure a depăşit pasajul care îl separa de creasta subţire, aproape orizontală. A lăsat neatinse alte două pitoane şi s-a avântat fără asigurare pe restul turnului, încercând exaltat acea senzaţie, asemănătoare cu beţia vitezei, când şansa de a domina spaţiul anihilează raţiunea şi imaginaţia. Ignorând adâncimile din stânga şi din dreapta, absorbit de căţărare, s-a văzut pe neaşteptate sus, lângă o cruce simplă din ţeava de alamă, purtând patina anilor şi ciudate ştirbituri... mici răni cu margini topite cândva... nu puteau fi decât muşcăturile trăznetelor! A revenit la primejdioasa realitate. În acel moment satisfacţia ţelului împlinit şi minunăţia privelişte! nu mai însemnau nimic. A cântărit grav situaţia. Baza norilor grei coborâse aproape de nivelul platoului, înghiţind piscul muntelui Obârşia. Picături răzleţe punctau suprafaţa încă uscată a stâncii, iar dinspre vest răzbăteau duruituri înfundate. Totuşi nu aceste obişnuite semnale îl nelinişteau, ci un bâzâit straniu, aproape insesizabil... un zumzet fin ca zborul unei gâze, emanând din metalul crucii. Cu silueta sa zveltă, turnul canaliza către nor încărcătura electrică a muntelui.
 Stăpânit de iminenţa pericolului a privit în urmă, pe traseu. Cei doi se aflau în fisură, pregătindu-se pentru următoarea lungime de coardă. A strigat la ei:
 - Înapoi!... nu veniţi sus! este primejdios!... eu cobor repede pe partea cealaltă... fiţi cu mare atenţie!
 Convins că a fost înţeles, Radu a părăsit vârful ţancului, strecurându-se peste umerii de conglomerat, la adăpostul versantului vestic.
 Zece metri mai jos, ascunse sub o buză, a găsit două pitoane de rapel, bătute cam strâmb, ruginite... Însă nu mai era vreme să le înlocuiască. A introdus un capăt al corzii prin inelul celui mai de încredere, a potrivit egale cele două jumătăţi şi le-a aruncat în gol, pornind fără ezitare coborârea. Ajuns în fundul strungii a recuperat grabnic frânghia, a făcut-o colac, apoi s-a gândit că următoarea problemă este un adăpost împotriva ploii. Vagi urme de potecă duceau către Omul, ţintind gura unui tunel ce străpunge Acul de Sus. A urcat repede la el.
 Ferit de ploaia dezlănţuită cu ropote, dar nu şi de curentul rece pompat prin bârlogul său, Radu aştepta resemnat sfârşitul a ceea ce considera o scurtă erupţie, convins că i-a prevenit pe cei doi tocmai la timp. Cu atât mai surprins a fost când, peste pustietatea locului au răsunat iodlere... În vârful Acului Crucii apăruse prima siluetă! Oare băieţii nu l-au înţeles?... nu l-au crezut?... sunt prea curajoşi?... cum va fi el apreciat, dacă vor termina ascensiunea cu bine, în pofida sfatului său la prudenţă?... va fi considerat fricos?
 Iritat, a preferat să nu răspundă, urmărind echipa.
 Era limpede că alpiniştii din Câmpina cunoşteau perfect traseul. Au coborât direct la pitoane, au instalat cu îndemânare coarda şi i-au azvârlit capetele în strungă. Ploaia se înteţise, dar ei cântau bine dispuşi. Când primul a pornit să alunece ca un păianjen pe firele întinse, Radu a observat că băieţii practicau metoda perfecţionată, cu acel mic „opt" metalic pentru rapel, recomandat de instructorul studenţilor. Era cazul să-şi perfecţioneze şi el ceva asemănător!
 Manevrele păreau că decurg fără cusur. Primul ajunsese în fundul strungii, venise rândul tovarăşului său. Iată-1, a introdus coarda prin dispozitiv, s-a lăsat pe spate... a pornit... alunecă... Însă firele corzii deja îmbibată cu apă se răsucesc mai mult ca de obicei, formând astfel bucle... prietenul aflat jos în strungă nu le observă, ferindu-se de ploaie cu gluga peste ochi... Radu încearcă să-i atragă atenţia, dar este prea târziu! O buclă rigidă s-a înţepenit în „opt" blocând omul pe verticalitatea peretelui, la doar şase metri deasupra bazei.
 În condiţii obişnuite, un asemenea incident se rezolvă simplu, utilizând o scăriţă suplimentară de cordelină, fixată rapid pe coardă cu ajutorul nodului special „Prusik". Ghinionistul nu posedă însă aşa ceva. El suduie, se agită... dar şocurile înţepenesc mai zdravăn în dispozitiv bucla corzii răsucite. Atunci apelează la prietenul său, care nu-l poate ajuta! Radu intervine, strigând:
 - La trei metri în stânga ta există un piton. Pendulează, poate îl prinzi!
 Cel aflat în dificultate sare pe suprafaţa peretelui, se împinge lateral cu picioarele, execută balansuri repetate... reuşeşte să apuce pitonul semnalat şi agaţă de el carabiniera legată la centură... apoi rămâne lungi momente extenuat. Ce a fost greu a trecut, mai departe se va descurca... dar muntele are ultimul cuvânt! Fără veste, stâncăriile se cutremură într-o teribilă explozie, lumina orbitoare a fulgerului şterge imaginile... apoi linişte!
 Peste natura încremenită se aude numai ropotul mărunt de măzăriche.
 Deasupra în perete, un corp a rămas inert.
 Tovarăşul său, trântit violent la pământ, se ridică năuc.
 Acul Crucii a fost trăznit!
 Radu sare ca ars... poate că victima încă trăieşte... trebuie acţionat fără întârziere!... din gura tunelului până sub perete mai degrabă alunecă decât coboară... dă să urce în mâini pe coardă, însă aceasta cedează şi se prăbuşeşte din înalt - va observa mai târziu că mijlocul ei a fost topit la contact cu inelul pitonului de rapel - ... Atunci cere tânărului speriat cenfura lui împreună cu o carabinieră, se echipează înfrigurat, examinează fugitiv prizele şi se caţără ca un automat, fără să realizeze riscul... escaladează cei şase metri, asigurându-se de acelaşi piton în care nefericitul a rămas suspendat datorită carabinierei agăţată cu ultimul efort... şi acum? Corpul trebuie coborât. Radu se frământă... a găsit soluţia salvatoare: la brâul victimei atârnă coarda, cu bucla înţepenită în „opt"-ul metalic. Trage capetele frânghiei, le trece prin urechea pitonului şi le aruncă celui de jos...
 - Întinde şi ţine strâns! am să-i tai bucla carabinierei de la centură -... are întotdeauna briceagul la îndemână... retează bucla, urmează un şoc, apoi corpul este coborât cu ajutorul scripetelui improvizat.
 Radu alunecă pe coardă, se apleacă asupra accidentatului... parcă nu mai respiră... totuşi... Îi dă capul pe spate şi începe deznădăjduit respiraţia artificială „gură la nas"... insistă, insistă... minutele trec chinuitor... În sfârşit o mişcare, un slab suspin... moartea renunţă, speranţa vieţii a biruit! Prietenul victimei are lacrimi pe obraz. Radu însă îl priveşte rece:
 - Cum îl transportăm? numai noi doi nu suntem în stare... ce zici?
 - Staţia meteo de la Omul poate alarma Salvamontul... să fug până acolo?
 - Grăbeşte-te!
 Nesigur pe mişcări, băiatul încalţă bocancii din raniţă, dezbracă hanoracul pentru a-şi înveli prietenul, se caţără şovăielnic spre tunel şi dispare privirilor, pe urcuşul nu prea lung, preţ cam de o oră, către vârful Omul. Încă inconştient, accidentatul zace pe iarba udă. Radu introduce sub el cele trei raniţe împreună cu frânghia, înlocuieşte hanoracul celui plecat cu hanoracul său mai puţin umed, apoi caută să-şi ordoneze gândurile. Examinează peretele Acului... cum a putut ajunge acolo sus?... alte două pitoane ruginite arată că turnul a fost urcat şi din această parte... probabil s-a ajutat cu ele... totuşi nu înţelege cum a reuşit! disperarea naşte nebănuite resurse!... dar, de ce nu a murit cel Trăznit?... poate a contribuit coarda din perlon, care conduce greu curentul electric... poate pentru că băiatul s-a rezemat de stâncă doar cu bombeuri le ghetuţelor, parcă arse la vârfuri... sau a fost „pământat" agăţându-şi carabiniera în piton... important acum este să sosească ajutoare!
 S-a înserat, frigul ia muntele în stăpânire... de n-ar ploua iarăşi! Radu îl îmbrăţişează pe cel ameninţat cu subrăcirea şi aşteaptă tremurând. Orele se scurg nemiloase.
 A doua zi în zori la cabana Omul este încă linişte. Radu se ridică din aşternutul cald, privind în jur nedumerit. Pe priciul apropiat dorm câţiva turişti... El de ce nu-i acasă? doar este luni şi la fabrică se lucrează!... apoi se dezmeticeşte, îşi aduce aminte cum a sosit prin beznă cu echipa salvatorilor, împleticindu-se după urcuşul acela parcă nesfârşit, la lumina lanternelor... cum au dezlegat împreună povara de pe targa... Repede, echiparea! De la cabanier află că accidentatul a fost adăpostit în staţia Meteo, unde a primit îngrijiri.
 Radu bea repede ceaiul, apoi caută salvamontiştii, primind un bilet de motivare către întreprindere. Apucă grăbit poteca pe valea Morarului, cu un singur gând: să ajungă repede la motocicletă. Este totuşi prea târziu să se prezinte la serviciu. Oricum, nimeni nu îi poartă de grijă!... poate doar Neluţu i-a observat lipsa....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu